Tineti minte: SARTO. C-aici o sa va tot trimiteti iubitii!

Alex să rămână Alex, asta-mi doresc cel mai mult.

Să n-ajungă un apretat cu obsesia sutelor de mii de euro pe an din business. Să fie mereu tipul ăla brunet cu ochi albaştri rău care zburdă prin lume în tenişi, purtând elegant şi electrizant într-o ţinută un mix de trei printuri, cu trenă de tipe suspinând. Şi să facă aşa milionul: învăţând alţi bărbaţi să aibă aceeaşi îndrăzneală şi nonşalanţă, după ce-au prins baza într-ale îmbrăcării şi gentălmaniei.

Vorba unei prietene: “Hopa, există aşa bărbaţi fini, fără să depui tu nişte efort pe lângă ei?”. Există, cu SARTO şi Academia de Stil, proiectele lui Alex.

“Poate n-ar fi fost nimic, dacă n-ai fi scris despre mine în revistă”, mi-a zis acum ceva timp. Faptul că am scris în ghidul de stil Esquire a fost, din senin, acum doi ani, vreme în care era specialist în achiziţii IT la ditamai compania, un credit care i-a dat serios de gândit! “Eu, icon, hmm…”

Şi din provocare în provocare, din exerciţiu în exerciţiu, din credit în credit, şi stilistic, şi afaceristic, Alex a ajuns să lase tot pentru moda masculină unde cred tare că poate avea forţă de locomotivă TGV!

Şi uite că v-aşteaptă iubiţii la showroomul brandului său de costume made to measure să facă să fie mult mai bine şi frumos, na.

Daca-mi mai iau un dulap, ce credeti?

Nu vii tu să-i vezi pe copiii ăştia?, îmi scria cineva într-un SMS în seara aia, habar n-aveam cine, cert e că se aştepta să fiu acolo, “mirosindu-i” pe cei mai buni studenţi la Modă dintre toţi tinerii care îşi prezentau colecţiile în Cocor. Şi chiar eram pe drum înspre eveniment cu prietenele mele!

Ieşim rar la evenimente bucureştene, însă când ieşim sigur e cu rost de a găsi prospeţime, super isteţime, alternative wow! Una dintre noi e stilist la cea mai vândută revistă pentru femei din ţară, alta e editor la unul dintre cele mai apreciate bloguri de modă şi frumuseţe pe plan internaţional, alta are grijă online de cel mai puternic magazin de modă high-end din România iar eu am grijă online şi offline de cel mai puternic brand românesc de modă mass-market.

Din businessul în care lucrăm, fiecare putem influenţa câte un pic carierele foarte tinerilor creativi, numai să dăm peste ei! Căci la Cocor, în seara aia, n-am dat. Mai tot şoul a fost ca şi cum ne-am fi uitat la desene animate. Am identificat din zeci de ţinute doar patru corecte, cât de cât frumoase şi purtabile. Ce inspirate, adică sărate şi piperate, dar cu bun simţ, ce făcute pentru oameni? Parcă miza tuturor studenţilor ar fi fost “să-mi iasă special, special spre supranatural”, fără limita ridicolului.

Şi nici nu vă imaginaţi ce ciudă pe noi patru! Pentru că ne-ar plăcea e-norm să avem des despre cine scrie nou femeilor din ţară şi din străinătate, piesele cui alege nou pentru pictoriale, mintea şi mâna cui s-o folosim nou în proiecte mari de creaţie şi producţie pentru fashioniste! Căci despre asta e moda, în final: despre vânzare unor inse care se plimbă cool prin lume, tare mândre de ce poartă, influenţând astfel alegerile altor inse.

Nu mai invoc şcoala în dezastrul din seara aia, nu mai e marele argument, cred în autonomia în învăţare, mai ales anii ăştia; de fapt, cred de mult în ea, pentru că am învăţat singură tot ce ştiu, nu m-a dădăcit nimeni, de la scris pentru hârtie sau ecran la marketing şi comunicare pentru diferite felii de business la  management de proiect online de publishing sau de comerţ.

Aşadar am aşteptări. Mari. Foarte mari. De la cei foarte mici. Vreau ca, dacă-mi mai iau un dulap, cu ei să-l umplu. Unul pe lună să mă facă să-l doresc! Şi apoi să discutăm business. Virtual, dulapul există deja, uite AICI pe cine am ales până acum dintre ăi mai “bătrâni” designeri români, o să tot adaug, poate aveţi recomandări dintre cei foarte tineri!

Vorba aia, de femeie din 2012, ţin de bani atârnându-i pe umeraşele Pinterest

Tot doi baieti de nota zece

M-a pus naiba să zic într-o seară, de curând, între prietene, că-mi place tipul ăsta, unul foarte mişto la cap. După munca lui şi după o poză de pe Google de acum n ani. A doua zi îi ştiam şi numărul la pantofi, vorba aia, fără să vreau, ele se interesaseră! Ca fetele… minunate.

Sigur aţi umblat prin barurile gândite de el, poate v-aţi şi prins că-s mâna aceluiaşi om: Energiea, Atelier Mecanic, Papiota, Laboratorul de cocktailuri. Sunt proiecte create şi amenajate după documentarea poveştii spaţiilor şi împrejurimilor. Spaţii cu o istorie valoroasă care a dictat natural designul. Un design ce aminteşte în cele mai cool, inspirate feluri de ce-am avut şi ce-am pierdut.

Mi se pare de nota zece să nu schimbi tot, futurist, dacă ai ocazia, ci să construieşti foarte sănătos, cu twist, pe ce merită din memoria colectivă. Deci e de nota zece arhitectul Corvin Cristian, zău.

Acum nişte ani, într-o iarnă, eram o copilă care implora o semnătură de la ditamai şefia chirurgiei Universitarului pentru intervenţia asta, o copilă care sfida operaţia clasică de hernie. Printre primii inşi cu aşa gând, dar cum dorinţa unei alternative la cuţit a fost tot mai mare anii următori iar tipul asta a oferit, o minune!, printre câteva mii de inşi care au luat semnătura până azi! Aşa i-am dat credit nucleoplastiei. Şi nu degeaba! Tata sprinteneşte azi.

La intervenţie a fost conştient, a văzut bine ce i se întâmplă, şi-a zis bancuri cu tipul, meşter în coloane vertebrale, iar recuperarea a fost de o după-amiază în spital şi de trei luni cu antiinflamatoare pe lângă casă.

Când l-am întrebat, de curând, pe tip ce mai e cu viaţa lui, mi-a răspuns “Sunt fericit, scap de cuţit femeile cu fibrom uterin, ce mi-aş putea dori mai mult?”. Între timp, nucleoplastiei i s-a alăturat embolizarea, o alternativă minune la intrarea bisturiului acolo jos. Ăsta portofoliu, astea practici aplaudate internaţional, ăsta medic de nota zece: Rareş Nechifor.

Ten perfect cu 14 lei, nu cu 400

În zilele în care nu vreau să-mi arăt faţa, înainte să ies din casă mă spăl pe păr şi-mi pun un colier masiv la gât, care să reţină atenţia tuturor privitorilor cât umblu prin oraş.

În zilele în care trebuie neapărat să-mi arăt faţa, mă spăl pe păr şi mă dau cu crema asta noaptea iar dimineaţa mă rimelez cu volum, îmi pun un ruj corai cu conturul fin efasat şi uit de bijuterii.

Crema asta şterge oboseala un-doi-trei şi-ţi dă strălucirea aia fericită. Şi costă 14 lei, nu 400, cât am ajuns să plătesc anul trecut pe ceva pe care scria cu auriu ANTI FATIGUE. E din conifere, lavandă, busuioc şi ricin plus ceară de albine.

Carpicon Plant se numeşte, vine de la Elzin, o companie românească de zece ani pe piaţă ce-ar merita nişte ambalaje mai cool de produs şi un site mai din 2012… De o comunicare profesionistă şi de nişte vâlvă nu mai zic, pentru că habar n-am care-i sunt povestea, oamenii, magazinele ce-i distribuie munca peste tot în ţară.

Am habar doar de rezultatele minunate la nivelul pielii ale cremei mirosind de-te-ţii-de-nas a răşină! Şi mai ştiu sigur că o să plantez ce-am împodobit de Crăciunul lui 2011 în parc, în Ioanid, în curând, brazii fac minuni în multe feluri.

Cin’ te-a facut sa uiti de Facebook? Ala e!

Să fie vreo patru ore toate minutele în care m-am oprit din muncă, azi, absorbită de cât de absorbiţi sunt oamenii ăştia unul de altul în momentul lor. Dora şi Nichita.

M-am cotrobăit şi eu de poze şi momente aşa, n-am rezistat. Ultimul moment e de acum un an, cam pe vremea asta: eram prinsă într-o iubire de mentorat într-atât, încât uitam cu săptămâna că am cont de Facebook, mă consumau tot soiul de targeturi de măiestrie pe care-mi propusesem să le-ating, ce dacă-i el aşa cul?, nu-i singurul! Ceea ce poate măsura succesul absorbţiei.

De atunci, nimic. Adică de toate, chiar împărţite pe anotimpuri, dar cu verificat reţelele sociale o dată la două ore în timpul petrecut împreună. Semn clar că nu-mi era de ajuns nici unul, altfel zis, suficient cât să răspundă întregii dorinţe, puteri & co. Şi-au fost şi foarte deştepţi, şi foarte haioşi, şi foarte curioşi, chiar şi foarte interesanţi, dar cu “program” fiecare, genul cum să uit de mine?

Nu-i deloc sănătos să-ţi laşi baltă prietenii, să-ţi fie el tot Universul, aşa ne aminteam mereu una alteia când ne lua naiba, adică dragostea, acum nişte ani, vreme în care ne vedeam mai în fiecare seară.

Dar mi-e c-a ajuns foarte sănătos să-ţi laşi baltă prietenii online, cu care te vezi în fiecare seară şi chiar să-ţi fie el tot Universul, în care să mai arunci, din când în când, câte un prieten, trei offline la… un grătar – să nu zic macaron sau teatru, fie; o să simţi nevoia să-l arăţi lumii importante pentru tine, aşa e, când e!

Un iubit măiastru te scapă de Facebook anii ăştia şi te reîntoarce la prietenii buni în carne şi oase. Cred că aşa, da. M-a-ntrebat cineva.

Iubite de la inceput

A fost ca şi cum un Armăsar vechi, stăpân de munte s-ar fi întâlnit cu un Beetle ieşit acum două duminici din producţie, care s-a pus pe urcat serpentinele spre vârful muntelui. El, trecut puţin de 80, eu, trecută puţin mai mult de 20.

Nu mă văzuse de mică, de când mă dădeam cu Pegasu’ verde, cu prea mare viteză pentru o fată, cică, la noi pe stradă. M-a studiat vreo trei minute cât am stat cu el pe bancă, pe aceeaşi stradă, a copilăriei până la 14 ani, în papuci de casă – blugi – cămaşă aurie mătăsoasă şi i-am povestit. Şi m-a întrerupt cu un “Te-am iubit de la început, să ştii!” şi m-a uimit serios cu replica asta, n-a mai reuşit-o nimeni de ceva vreme, cine mă mai iubeşte pe mine de la început?, sunt doi oameni mari şi laţi…

Şi aşa mi-a venit mie acum să fac declaraţia asta wow unor proiecte: deci dragelor, vă iubesc de la început, chit că nu-s nici mama, nici tata pentru voi. Iată-vă!

Cel mai aproape de azi mi-a plăcut că echipa de la Fishington Post l-a întrebat pe Tudor Chirilă care-i ăl mai frumos vers de l-a scris şi el a răspuns cu “Stelele-s pistruii nopţii”, memorabil la noi în gaşcă, cred că şi la voi. Şi mi-a mai plăcut că, în lista de 10 lucruri importante pentru el, Tudor a pus pe 5. “Merită să duci lupte grele ca să afli cine eşti” şi pe 8. “Emoţia; merită căutată.” Citiţi-i pe oamenii de la Friends Advertising la ei pe blog, mereu e ceva de învăţat de acolo de la fiecare musafir, de la fiecare analiză, de la fiecare ştire! M-am prezentat şi eu la raportul de blogger şi manager de marketing şi comunicare al TinaR la ei, aici, văd că lume necunoscută zice că-s superfemeie la sfârşit de interviu, uimitoare-i puterea internetului, zău!

Nu ştie mai nimeni ce vârstă am. De fapt, mereu am evitat subiectul, dar odată cu proiectul Sub 25, merită s-o strig: şi ce vârstă, ha! Scrie Gabi Piţurlea despre modă aici şi nu vă las decât două rânduri de-ale ei, despre cine a fost mult înainte de nea Sartorialist şi nu ştiaţi, pun  pariu, ca să vă cuceresc: “Într-un interviu din 1989 spunea, după un scurt moment de reflexie, că moda e armura pe care ne-o punem ca să supravieţuim realităţilor zilnice. După armuri pedalează chiar și acum, la 84 de ani, ca un băieţel pentru care strada e cea mai frumoasă biserică.”

Tipii de la Dapper Gents sunt cei mai frumoşi la cap pentru mine. Nu pentru că proiectul a fost visat cu unul dintre ei în balconul meu de Julietă de pe Eminescu, nici pentru că altul stă în celebra Piaţa Romană, nr.9 şi se tot consultă cu mine pe fotografii şi scriitură. Ci pentru că au trecut atâtea luni de la început şi ei continuă, în gaşcă de 4 prieteni, să le-arate bărbaţilor online cât de elegant poţi umbla şi-n ţara asta, bravo!

Şi pe Pinterest l-am iubit din prima zi, îl aşteptam să mă organizeze perfect în dorinţe-pasiuni, prea mi le împrăştiasem pe tot Facebook-ul. Dacă mă uit bine acum la mine, eu-s despre căzi, bărbaţi bine, cuvinte şi lucruri bijuterie, tot soiul de acasă-uri, umblat în pantofi frumoşi, un eventual dulap nou plin de creaţii ale designerilor români, ploi. Atât! Simplu.

Dac-aş vrea să câştig ceva luna asta, proiectul Scara de Bloc ar fi acel ceva, le-am scris un-doi cum am aflat că există oamenilor de-l meşteresc! Minunat mi se pare să te gândeşti tu, Administraţia Fondului Cultural Naţional, să dai bani la reamenajarea istorică a scărilor cu poveste din Capitală. Şi cum blocul meu e într-o zonă magică, Ioanid-Icoanei, parc-ar merita şi o spoială magică pe-năuntru…

Altele sunt restaurantele bucureştene din TOP3-ul personal după de-ale gurii, poate le ştiţi, au vechime: Harbour, Gargantua, Market 8. Dar el e-un restaurant pe care-l ştiu şi iubesc foarte de la început, e şi nou, mai ales pentru “ori ţi-asumi un statut când vii pe aici, ori stai acasă”. Punctează aşa, de exemplu, despre preţuri la cină: 90 de lei femeile, 120 de lei bărbaţii, 200 de lei milionarii şi invitaţii acestora, 250 de lei (sau 90 de lei fără factură) Preşedintele, miniştrii, parlamentarii; studenţii de la Conservator, Arte, Universitatea din Bucureşti, Teatru şi Teologie au 70% reducere. Neapărat să mergeţi la George Butunoiu şi Oskar!

Mila pe patru etaje

Am preţuit timpul cum trebuie doar după ce-am ieşit din negocieri de trei ore cu nişte neni de la un mall, pe la ora prânzului, acum doi ani, prin toamnă; negocieri ratate suprarealist. Seara de dinainte petrecusem tot trei ore, pe treptele farmaciei Catena din Piaţa Amzei, cu un copil al străzii, îl învăţasem să-şi scrie numele; adormisem cu o bucurie la fel de suprarealistă ca ratarea pomenită ce mi-o anulase un-doi.

De atunci refuz pur şi simplu să mă văd cu oameni care mă seacă de puteri stupid şi degeaba, îi ţin aproape doar pe cei care îmi dau puteri miraculoase, care construiesc alături de mine, care mă îmbogăţesc. Merităm ca timpul nostru să nu fie pentru oricine, şi profesional, şi personal. Nici mila! Şi trebuia să trec atent printr-un spital ca să-mi dau seama şi de asta.

La subsol, la ora 7, în câţiva metri pătraţi se îmbulzesc aproape şaptezeci de oameni la camerele de gardă urologie, dreapta, şi cardiologie, stânga. Se îmbulzesc s-aştepte şi s-aştepte, de fapt; nu iese nimeni dintre oficiali să anunţe ce medic e, ce medic nu, dacă apare toată ziua vreunul… Şi foarte puţini sunt însoţiţi, ca s-alerge cineva pentru ei să se intereseze, după n uşi. La parter, unde-i intrarea în spital, un gardian nu te lasă în mai nicio direcţie, oricum nu să urci, şi nu ştie mai nimic.

Medicii sunt la vizite şi operaţii la 1 şi 2, cel mai des, unde dacă reuşeşti s-ajungi, eşti urlată de asistente cu “Ce căutaţi, duduie, cine v-a dat voie?” şi râsă de studentele la medicină care-o ard pe etaje, etalându-şi genţile de firmă pe lângă halat.

Eu am fost o fericită (din cinci pe lună, bănuiesc) care a plecat cu problemele puse la punct din spitalul ăsta în câteva ore, fără să dea un ban; am alergat pe patru etaje, am deschis uşi cu mult curaj, am întrebat cu încrâncenare, am sunat pe mobil după medici plecaţi la cafele deci ziceţi că veniţi… în cât timp, mai precis? sunt jurnalist, de asta am numărul, am minţit, de fapt îl aveam dintr-o recomandare de la un medic pe care chiar îl respect, recomandare pe care nu am pomenit-o special.

Şi mi-a fost teribil de milă de toţi bolnavii care au rămas s-aştepte şi s-aştepte, cum ziceam. Am reuşit doar să ajut un tânăr să-şi reprogrameze operaţia la rinichi, ca să aibă timp să facă rost de acte să n-o plătească, şi o puştoaică să se liniştească, citindu-i din Jules Verne, a 23-a carte cumpărată dintre cele 4o de colecţie, bunica făcuse o criză de inimă cu ea de mână.

Ei m-au făcut să mă gândesc câtă nevoie e de un manager de comunicare cu ochii în patru, zâmbetul larg nonstop şi câteva cămări de răbdare care să facă minuni într-un loc în care medicii nu că-şi ignoră pacienţii, ci fug de ei cu neruşinare, se ascund! Ei m-au făcut să realizez că obişnuiesc să “administrez” milă unor oameni care n-o merită deloc, sănătoşi tun, independenţi: oameni care greşesc şi eu trebuie să-i iert căci deh, am obişnuit cu bunăvoinţa, oameni care nu fac nimic ca să aibă un trai mai bun şi eu trebuie să-i ajut căci deh, am obişnuit cu generozitatea şi altele, din câmpul ăsta lexical al milei.

Şi n-o s-o mai risipesc.

Fata-mai-apoi-femeie

de Mihnea Măruţă

Cred că am descoperit secretul femeilor. Nu vreau să mă hazardez, ştiu că unii şi-au dedicat vieţile acestui scop şi tot s-au înşelat, dar trebuie să vă povestesc.

Ideea de pornire – care nu era nici pe departe atât de uimitoare precum concluzia la care aveam să ajung – mi-a venit uitându-mă cum îmi cresc fetele. Văzându-le tot mai mari, asistând la transformările lor miraculoase, apoi adăugând puţin context şi raportând acest amestec la evoluţiile unor femei mature pe care le cunosc, am înţeles că noi, bărbaţii, trăim într-o uriaşă minciună, un fel de “orbul găinii” la scară istorică.

Să-i spunem “orbul avansului”. (Iar aici e necesară o paranteză: cititoarele acestui text trebuie să ştie că, în general, bărbaţii, cei maturi şi normali, se evaluează relativ corect ca “sex”, ca “gender” – cum se zice mai nou -, şi nu-şi imaginează că le-ar fi superiori femeilor, luate tot în general; pur şi simplu consideră că există femei foarte deştepte şi femei proaste, harnice şi mai puţin, generoase şi egoiste ş.a.m.d.).

Iată o încercare de definiţie: “orbul avansului” este convingerea, de bună seamă greşită, prin care băieţii-mai-apoi-bărbaţi, începând din copilărie sau cel târziu din perioada pubertăţii, se situează pe ei înşişi cam la acelaşi nivel de înţelegere a vieţii cu fetele-mai-apoi-femei de vârsta lor.

E o inerţie pe care bărbaţii n-o confruntă niciodată cu adevărat şi în care femeile îi lasă să se complacă, nu din viclenie, ci pentru că, după cum vom vedea mai departe, nu are foarte mare importanţă. (Un alt motiv, dacă mă gândesc mai bine, este că femeia ştie cât de afectat ar fi orgoliul oricărui bărbat care ar avea această “iluminare”. Aşa că păstrează lucrurile neatinse, de dragul armoniei.)

Care e “avansul”? Şade zilnic în faţa ochilor noştri şi totuşi îl ignorăm. Când sunt mici, băieţii aleargă, ghidează maşinuţe şi elicoptere, împuşcă inamici imaginari, trag, împing, dărâmă, răstoarnă. Între timp, fetele de vârsta lor cresc păpuşi. Ele nu se joacă, ele se pregătesc.

Mai apoi, odată cu dictatura hormonilor, băieţii se bat, vor să transpire, să-şi descarce energia, fac sport, înjură, sunt duri, încep să fumeze, se adună în găşti şi râd de fete. Dar nu e râsul lor. Pentru că, în acelaşi timp, mai sârguincioase, dând impresia că ar fi plictisitoare pentru că îşi văd de treabă, fetele-mai-apoi-femei nu fac decât să descoasă realitatea peste tot pe unde-i prind vreun capăt deşirat, prin explicaţii de la adulţi sau şuşotind între ele: ce înseamnă o relaţie, cum e să te săruţi, hihi, dar să faci dragoste, şi de ce băieţii nu-s preocupaţi de aceste probleme, chiar dacă, oricum, unii dintre ei sunt drăguţi.

Avansul e deja semnificativ. Băieţii au pierdut startul şi abia după ce vor trece de 30 de ani se vor mai apropia – sau vor crede că s-au apropiat – de gradul de conştienţă al fetelor-mai-apoi-femei. Când ei au 10 ani, de fapt au 6 iar ele 12, când ei ajung la 14, sunt doar de 12 şi ele bat spre 18, iar când fac 18, ele au deja 24.

Mental şi mai ales emoţional: despre asta e vorba în avansul femeii. Priceperea, vederea, asimilarea a ceea ce contează, a ceea ce rămâne din viaţă după ce o scuturi bine pe fereastra eternităţii. Şi fata-mai-apoi-femeie are puterea de a nu profita de acest avans decât pentru un ţel comun, aşteptându-şi mereu colegul de clasă, tovarăşul de joacă, prietenul pe care îl ţine de mână, adolescentul cu care face dragoste, tânărul cu care se mută împreună, soţul căruia îi dăruieşte copii, bunicul alături de care visează nepoţi, aşteptându-l continuu să recupereze, să crească, să se coacă, să tot vină din urmă, să asculte glasul subtil al pământului, să vibreze, să vadă departe, să fie atent cu ceilalţi şi cu ea. Să înţeleagă.

De unde îi vine această putere, această ştiinţă, această răbdare? Nici ea nu ştie. Asta ar putea fi compensaţia, contragreutatea, “răzbunarea” inocentă şi nemeritată a bărbaţilor pentru “orbul avansului”.

Femeile sunt deţinătoarele timpului. Acesta e marele secret şi mica revelaţie pe care am avut-o tot gândindu-mă la vălul care ne înconjoară pe noi, fiii, fraţii, iubiţii, soţii, taţii, unchii şi bunicii lor, ai fetelor-mai-apoi-femei.

Timpul nu este nici o a patra dimensiune, cum ne spun fizicienii, nici un tipar transcendental înnăscut, cum a scris un filosof. Timpul este cea mai de preţ comoară a femeii, cu care ea se naşte şi din care ne dăruieşte şi nouă, băieţilor-mai-apoi-bărbaţi.

Îl primim de la mame, când ne nasc, şi numai ele ştiu cum pritocesc nouă luni sperând că timpul fiilor lor nu poate fi altfel decât măreţ şi consistent. După aceea vin fete cu obraji sfioşi şi adaugă ba câte un minut-două, ba, uneori, ore întregi de mărinimie. Căci timpul primit la naştere nu e niciodată suficient şi se mai şi strică, dacă nu torni zile proaspete peste el.

Iubitele ni-l transfigurează şi ni-l fac strălucitor. Ne umplu inimile şi buzunarele cu mii de secunde nemuritoare şi ne blindează cu un scut de aparentă veşnicie. Iar noi nu ne gândim nici o clipă că n-au nici ele tot timpul din lume şi am vrea, inconştienţi, ca buzunarele să nu ni se mai golească şi inimile să ne bată la fel, întotdeauna.

Dar ele au o soluţie şi pentru asta. Simt, cu mult înaintea noastră, că un copil le-ar reface rezervele împuţinate. Şi, dacă asta se întâmplă, atunci se petrece un alt miracol: universul lor se divide ca o celulă şi fiecare dintre cele două universuri nou născute are un timp al său, ca la începuturile lumii.

De aceea lumea nu are cum să moară.

Fetele-mai-apoi-femei se pregătesc, aşteaptă, descos realitatea, se fac frumoase şi iubesc pentru că ele şi numai ele cunosc valoarea timpului. Se nasc cu el şi-l percep viu până în unghii şi până la vârful fiecărui fir de păr. Aşa se explică şi că simt când merită să aştepte şi când nu are rost să-l piardă: nu e totuna cui îl dăruiesc. E rostul lor pe lume. Eternul feminin e timpul. Noi suntem doar spaţiul.

****

Mereu la începutul lui martie, mereu serile, îi rog să ne scrie. Ştiu sigur că ne vor bucura, că ne vor inspira, că vor da cu alifie. Sunt Domni Bine, mai rar ca ei!