Ce-am invatat. Si la ce conteaza

• Casa mea nu se poate lăuda cu o groază de prize. Aşa că ieri a trebuit să învăţ să-ndrăgostesc multe-multe prelungitoare, ca s-o pot lumina pe toată de Crăciun.

Timp în care mi-am dat seama că asta ar fi de făcut şi cu cei ce-mi doresc eu tare să fie „oamenii mei” anul viitor, ca să strălucească proiectul ăsta. Un proiect care n-are voie să fie altfel decât de-a-ju-tor-pentru-ori-şi-ci-ne.

• Tot 2010 am pierdut şi-am câştigat fel de fel de prieteni, fără să fac ceva dinadins. Şi-am hotărât ca cei câştigaţi pe calea asta super(supra?)naturală să fie familia mea urbană în 2011.

Cu ei să plec prin lume, la răscolit, în week-end-uri, cu ei să fac petrecerile alea pe acoperiş – damblaua mea, alături de ei să cresc şi să desfiinţez idei din toate puterile, alături de ei să am grijă să las mai bine în urma mea. Ei… adică voi!

• Dac-aş fi scris profeţii pentru Palat şi în iarna asta de pantaloni scurţi – cum m-am învăţat, aş fi titrat Monştrii călăi vor naşte Monştri victime şi-aş fi povestit cum simt că românii se vor chinui unii pe alţii anul viitor de nu s-a mai pomenit, că amărăciunea şi lipsurile îi vor mâna să se urască şi să îşi dea în cap cu nonşalanţă şi că 2011 va fi, de fapt, marea încercare a calităţii de om.

Sentimentul ăsta, sincer vă spun, mă face să ne urez, de avertisment, înţelepciune câtă trebuie anul viitor, cu toată lipsa profeţiei oficiale.

• În fine, anul ăsta am învăţat să desenez două linii paralele în loc de multe inimi mari, mijlocii şi mici pe geamurile aburite de trenuri şi autobuze.

Şi cred că liniile astea sunt, totuşi, pârtia spre un extravagant de bine în 2011, na.

VOI CE-AŢI ÎNVĂŢAT ÎN 2010 ŞI LA CE CONTEAZĂ?

Ciocolata cat usa exista

“Şi-o ciocolată cât uşa nu vrei?”.

Asta-mi ziceau ai mei când nu mă potoleam nicicum cu dorinţele. Ca să-mi imaginez uşor şi să mă lămuresc repede că nu-s posibil de împlinit, nu-nu.

Prin urmare, ciocolata asta cât uşa a fost semnul imposibilului pentru mine iar şi iar şi iar şi iar şi tot aşa, că de dorit am ştiut să-mi doresc o-ho-ho-hoo, v-aţi prins.

Dar numai până azi.

Azi când, cu ajutorul pufuleţilor Gusto, după un pitch de MEGAsurprize câştigat în joacă, am dăruit chiar eu o ciocolată cât uşa cuiva cu ditamai sufletul, ştiu-sigur, drept recunoştinţă. Şi ca să (îmi) fie clar odată pentru totdeauna că imposibilul e-o nimica toată. Pe cuvânt!

Aşa că la dorinţe înainte.

“sexy” asta, mai, fetelor…

Ştiu sigur că vrei să fii foarte sexy de Revelionul ăsta.

La naiba, doar ai trecut printr-un an în care ai fost aşa de fugărită de muncă, încât ai uitat de fiecare dată să-ţi reîmprospătezi machiajul şi ai abandonat total gândul tocurilor de 10. Un an în care, cu tot efortul de bine, ai suspinat încontinuu după bogăţia fel-de-fel din 2007…

Măcar de Revelion să-ţi pui piele pe piele şi să umbli cu umerii goi, dublu-parfumaţi sau învelită în blană, cu un roşu foarte scump pe buze, păi nu?

N-am să-ţi fac teoria despre sclipici-gârlă şi mulaje poliesterice. N-am de ce. Doar eşti o lady; ştii bine ce şi cum să alegi. Am şi eu, însă, două recomandări, apropou de “sexy” ăsta de Revelion:

- dacă eşti singură, poartă o rochie cu imprimeu 3D Light creată de Alina Ene; pun pariu că nimeni n-o să mai strălucească aşa la petrecere!

- dacă nu eşti singură, poartă-ţi iubitul cu mândria lui “NOI”; pun pariu că muuuulţi vor uita să strălucească pentru că sunt un cuplu…

Atât. Cu drag de tine, pentru că citeşti mereu.

Undeva pe Victoriei, intre Armani si Gucci

Putea să fie o întâmplare fericită, pe Victoriei.

Ea să-i povestească de ce naiba îi e drag de strada asta aşa mult şi de ce îi creşte inima pe măsură ce Calea se umple de nume tot mai mari iar el s-o “ţină” trei secunde din poveste şi să-i zică “Mă, da’ frumoasă mai eşti”. Atât.

Dar n-a fost, na. Şi la colţul ei de casă, la Max Mara, nici nu s-au pupat, nu.

Totuşi, undeva între Armani şi Gucci de azi, ea s-a întrerupt din poveste ca să dea doi lei la doi pitici de cerşetori. “De ce faci, mă, d-astea?” – el. “Sunteţi foaaaaarte ‘umoasă, domnişoară” – imediat, piticii. De-aia, poate.

**

Şi ieşim noi două de la birou zilele trecute, pe prima mare ninsoare alunecoasă, şi luăm maşina – “Ce contează?” şi coborâm pe Calea Victoriei cu Radio Moş Crăciun.

Ea ţine volanul şi berry-ul cu o mână iar cu cealaltă îşi trage fusta jos, tot mai jos – se schimbă, că tre’ să fie perfect-gata pân-ajungem. Eu stau cu mâinile în poală şi cu obrazul total lipit de geamul meu şi mă uit lung pe geamul ei.

Undeva între Armani şi Gucci, un bărbat şi o femeie cu paltoanele deschise aleargă de mână cu piticul printre fulgi-fulgi. Na! O întâmplare fericită, pe Victoriei. La şase luni după.

Hainele pentru pitzi, a mai sigura afacere

De-o lună, comercianţii de haine decente stau cu marfa în magazine. Adică nu vând. Pentru că nu ninge al naibii. NU-NINGE.

Ei şi-au făcut politicos stocuri de şube. Dar cum vremea nu te cere foarte îmbrăcat şi într-o lună oricum vin reducerile, de ce-ai mai cheltui?

Şi uite aşa ajung retaileri cu fel de fel de afaceri, mai de firmă, mai fără, să-nchidă. Oricum, românii de rând mai merg la mall doar ca să mănânce prost şi să vadă un film prost, în mare.

Cine mai aruncă cu banii, totuşi, prin magazinele din centrele comerciale, la ora asta? Sponsorii piţipoancelor care caută sclipici-gârlă şi care au nevoie să-şi cumpere nonstop haine, altfel mor. Din trei surse!

Prin urmare, unii dintre comercianţii falimentari plănuiesc să deschidă magazine cu haine pentru piţi în 2011. Şi foarte asumat! Nu date după cireş cum c-ar fi pentru femei rasate.

Alt business mai sigur nu văd nici eu, cu mâna pe inimă vă spun, pentru anul viitor.

Voi vedeţi?