In sfarsit: o gasca de designeri intr-un mall

Mi-a crescut părul până la talie, l-am tuns scurt, de-am ajuns să-mi fac freza cu prosopul, şi a crescut iar până la umeri de când tot scriu despre subiectul ăsta.

În februarie mă gândeam aşa:

Tinerii designeri români n-au nicio şansă să ţină un business în 2010 dacă îşi expun, în continuare, piesele în concept-stores. Nici cu un showroom propriu şi nişte pictoriale bune-bune nu cred că pot câştiga cât să aibă ce reinvesti pentru a-şi creşte afacerea.

Aşa că anul ăsta trebuie să le fie despre efortul prezenţei la târgurile internaţionale şi despre introducerea pieselor-unicat în buticuri online, fără îndoială.

Totuşi, dacă în 2010 s-ar strădui să ajungă şi la românul de rând cu buget lunar de shopping, dar puţin ştiutor într-ale frumosului de designer, şi ar lucra niţel la gusturile lui “de mall”… chiar în mall, ce-ar fi?

Şi iată că, din octombrie, mai-mult-decât mallul (hm) Cocor va adăposti o gaşcă de designeri români. Ceea ce mă bucură mult.

Având în vedere vremurile în care ne scăldăm, îi urez mallului să nu-i cadă tavanele iar designerilor, numai “conversii” bune!

Am gresit. Si, de aici, stirea

S-ar fi cuvenit să titrez “O româncă la Louis Vuitton”, postul ăsta să intre în gaşcă cu “O româncă la Valentino” şi să-mi văd de viaţă, mulţumită că am mai împărtăşit o mândră trebuşoară. Numai că azi am un gând mai larg de scos în lume…

N-am crezut niciodată în festivalul Pasarela şi n-am îndemnat niciun prieten designer să participe la el, pam-pam.

Nebun să fii să-ţi cheltuieşti banii pe o colecţie specială pe care să ajungi – după preselecţie – s-o prezinţi, alături de alţi trei ca tine, în faţa unor români ce cumpără rar modă sau vin să asiste la show doar pentru că e o sindrofie franţuz-elegantă la care dă bine să fii.

Sigur, la show asistă şi nişte fini profesionişti de modă parizieni - juriul – şi, dacă ei îţi dau credit, câştigi Pasarela. Te-ncălzeşte simpatia lor o vreme, dar la expoziţia de la Institutul Francez de Modă (IFM) – căci ea ţi-e premiul – nu-ţi garantează nimeni vizita unor buyeri… Deci, până la urmă, ce câştigi?

Cu banii şi efortul ăsta poţi mult mai bine să mergi la un târg internaţional de modă, unde măcar intri într-un “vad” şi te izbeşti sigur de cerinţele directorilor de achiziţii de la magazine-magazine. Eveniment de la care te întorci mult mai business-înţelept – dacă n-ai luat nicio comandă – se-nţelege.

Totuşi, poate am greşit că n-am crezut.

Pentru că, zilele trecute, când citeam în presa mare şi, pe alocuri, toantă despre cum vine fondatorul casei Gaultier să ne facă “ordine” în gândurile despre lux, am dat de-o scurtă informaţie care era, de fapt, un indiciu pentru ditamai ştirea. Şi redactorul n-a simţit nimic. Şi, dacă nu simţi, “baby”, n-are niciun rost, aş adăuga…

Ştirea cum că cea mai recentă câştigătoare a Pasarela – Laura Popoviciu – face sprint pe tocuri de 12 prin birourile Louis Vuitton, după cum mi-a povestit chiar ea, la un scurt apel. Culmea, i se trage chiar de la festival. Nu alergătura, nu.  Ci curajul de a merge la studii la IFM, de unde a şi ajuns la celebra casă de modă. Bun, totuşi, şi ăsta!

“Tocmai am început un stagiu la Louis Vuitton în cadrul Departamentului de Inovaţie, în calitate de Assistante chef de Projet créatif. Atribuţiile mele? Să asist la elaborarea conceptelor, să fac schiţe şi dosare tehnice, să ma ocup de prezentarea proiectelor, de furnizori şi de sourcingul de materiale. Distracţia asta ţine până în martie 2011, când începe viaţa adevărată”, mi-a zis Laura.

Să-i fie de foarte bine! Acolo. Cu lumea la picioare. La fel şi nouă. Aici, brr.

P.S. Sunt curioasă: voi (cei foarte buni) de ce n-aţi plecat încă din ţară?

Lista mea scurta de toamna

După cât de urâcios sau de mieros e cu mine, strâng mânecile în palmă, le întorc o dată, le aglomerez la cot sau le dau la schimb pe-o piele gol-goluţă. De vânt vorbesc. Cel mai bun semnal cum că mă “ciupeşte” alt anotimp, cu altă gaşcă de nevoi vestimentare.

Şi pentru că tot m-a întrebat o cititoare, ieri, de unde îmi fac aprovizionarea de toamnă pentru dulap, iată-mi răspunsul, pe neocolite, chiar “pe numite”, poate o să vă fiu, aşa, tuturor de ajutor.

Anotimpul ăsta am deja o vârstă, o familie mare, cu hamstero-pisicărie şi două frigidere, şi foarte multe misiuni de împlinit, mai pe hârtie, mai pe lângă ea. Aşa că n-am timp să colind, probez, mustăcesc şi damblagesc de la impoliteţuri prin magazine.

Cine m-a cucerit de la prima vizită, atunci când m-a luat vântul de care vorbeam pe la mâini, acela a rămas şi cu banii mei. Şi mi-am văzut de viaţă, ceea ce vă sfătuiesc şi pe voi, ladies.

Ce magazine au intrat, deci, pe lista mea scurtă de toamnă? Nissa – pentru pantaloni şi bluze de buro, cu asimetrii, PNK Casual – pentru cămăşi din batist, Stradivarius – pentru trenciuri bej-dulce, băţoase-n material, La Redoute – pentru cizme de cauciuc negre, elegant lucrate, Aldo – pentru balerini fin accesorizaţi metalic, Parfois – pentru genţi de poştăriţă, din piele în pereche cu pâslă, Etam – pentru cupa perfect rotundă de sutien, Ikea – pentru cele mai de bună-dispoziţie lenjerii de pat şi abajururi de până acum.

Pe lista voastră scurtă cine-i?

Foto: piesă Mihaela Glăvan aw 2010, ultima achiziţie de toamnă

Ce-o fi ACOLO?

Imaginaţi-vă o ea la douăj de ani, cu toţi porii poftelor şi bucuriei închişi, cum nu e niciodată voie, la o plimbare de seară pe uliţă. Şi-o prinde Marin Preda din urmă şi-i zice: “Mă, fată, tu prea te uiţi numai în ochii oamenilor. Mai vezi şi deasupra lor: e, totuşi, cerul plin de stele, nu?”.

Deasupra m-am uitat şi eu, într-un moment putregăios, acum vreo cinci ani, pe-o uliţă din Bucureşti. Şi, la o adică de stele înnodate, am dat de un adăpost tare elegant, la care râvnesc de atunci, măcar pentru o zi şi o noapte.

N-am urcat până acum şi nici n-am încetat să mă întreb ce poveste poartă. Hrăniţi-mă, deci, cu iluzii care-mai-de-care: ce-o fi ACOLO? O să urc la stăpâni în prima vineri din octombrie.


Citeşte şi Hai să umplem un spaţiu cu un rost demn de bulevardul mare

Ura pe banii mei? Nu, asta chiar NU

Ura e prin toate colţurile.

Ură pe trecerea de pietoni, ură la coada pentru covrigi calzi, ură sub tavanele care se prăbuşesc peste noi toţi, ură pe conturile de twitter, ură în faţa ultimului umeraş cu o geacă-chilipir din piele coniac… ură. O ură în masă care, şi să vreau din tot dinadinsul să mă “trântesc” cu ea, nici nu mă bagă în seamă de cât de “puţină” sunt. Şi mai că mă taie lacrimile de ciudă, poate ştiţi şi voi cum e, în puţinul vostru.

Dar, de fapt, parcă nici nu prea e vreme de trânteală cu ura asta. Ci, dimpotrivă, vreme să ne păzim de ea şi să-nfulecăm cât mai multă pită cu lapte şi miere, până una-alta. Planul ar putea fi s-o zăvorâm în WC când o simţi că se “scapă” pe tron şi o să-l lase liber un pic.

Da, da, atunci am putea să-mpărăţim lumea; “plini” cu lapte şi miere.

O singură trebuşoară v-aş ruga, până la momentul-cheie, ca să iasă socotelile şi la “follow-up”: aveţi vreo 60.000 de gânduri pe zi; încercaţi să vă stea măcar o mie din ele şi la binele lumii ăsteia în care trăim. Şi-o să ne fie, garantat, şi bine, cu aşa “armată” de posibilităţi de înlocuit ura din toate colţurile. Mulţumesc.

Foto: TRANSFORMĂ