Voi nu, sper ca nu

Dacă aş fi scris de la începuturile noastre, dragi cititori, despre cât de fără-bun-simţ ne mişcăm mulţi dintre noi, clienţi, prin magazine, aţi fi zis că ţin cu ursu’.

Aşa… am scris şi-am tot scris despre lipsa de bun simţ a “ursului”, chiar v-am rugat şi pe voi să scrieţi, că, na, o “cântare” pe sute de voci are mai multe şanse să se facă auzită în piaţă, şi… parcă acum e vremea să fac limpede şi următoarele:

- unii dintre noi au impresia că, la cumpărături, teancul de bani din buzunar e un fel de permis la neghiobie şi nesimţire – PĂCAT

- alţii au convingerea că vânzătoarele trebuie să aibă grijă de copiii lor, astfel încât să nu facă vreun pipi-caca fix în cabina de probă sau să nu cadă vreun manechin pe ei şi să-i paralizeze – GREŞIT

- prea mulţi dintre noi îşi trântesc coşul, în aglomeraţie, în mijlocul drumului şi ţipă ca arşi când îşi iau coate – STUPID

- prea puţini dintre noi lasă o masă curată în food court sau o bluză nemurdărită de fond de ten pe umeraş, în urma lor, şi pentru alţii, oameni şi ei, consumatori şi ei – PĂCAT

Voi nu, nu? Sper că nu.

Altfel cum să mai pun eu magazinele la punct, de acum, pentru noi?

In decembrie umblu sa va iau masuri

Cum Bran e buricul Pământului, blănurile mamei au ajuns peste tot în lume în ultimii 10 ani.

Turişti peste turişti peste turişti au “cărat” din atelierul ei minune căciuli şi haine, pentru vremuri şi vremuri, iar unii chiar au dat mail cu poze de “Mulţumesc frumos”, din Canada şi Hong Kong, imaginaţi-vă! Ea s-a bucurat MULT şi-a cusut încă nişte botoşei, sărbătorind cu degetarul pe inelar.

Eu abia acum, după cinci ani de trai intens printre “plasticuri” în milioane de exemplare, în Bucureşti, îmi dau seama că mama e-un artizan, că fiecare piesă pe care-o lucrează e dumnezeieşte de magică şi că e lucru rar să fii blănar, da.

Aşa că mă gândesc în felul următor, pentru decembrie: să umblu să vă iau comanda sau măsurile, după cum vă doriţi un cado sau altul din blană, pentru Crăciun, de la noi din atelier.

Deci ce vă doriţi (CLICK)? Că am de dus o tradiţie de familie în secolul 22, oameni buni!

Remobilez. Idei?

Mi-am golit tot Universul vineri dimineaţă. TIR-uri şi TIR-uri de lucruri, de oameni, de uau-uri, de of-uri… Şi-am început, spre seară, să-l remobilez.

Cu un blat de bucătărie maaaaaare şi rotund, din sticlă groasă cât să rămână fină la vedere, în mijloc. Un blat aşezat pe trunchiul mărului ăluia care a căzut la prima vijelie de primăvară după ce-a murit bunicu-meu.

L-am pus în mijloc de Univers, să n-aibă nimeni cum să se-mpiedice de el. E rotund, ca să nu se taie vreun cineva în vreun colţ de blat şi să se-aleagă cu cicatrice de la mine din lume… De spart riscă să-l spargă orice musafir, totuşi, la o mare neatenţie. De-asta-i din sticlă, na. De test.

Două creioane şi-au luat primele locul pe blat. Ele nasc idei şi vise care-mai-de-care, aşa că le-am permis să se lăfăie-ntr-o blană de vulpe albă.

Lângă, am adus o gaşcă mare de ardei roşu şi gras. Cu ea mă prind eu în tot soiul de idile habar-n-aveţi-cât-de-fericite.

Mi-am zis să-mi pun şi tapet pe 1/3 din blat, cu printscreens din ăla micu’ şi cu poze cu Regina de lady ce vreau să rămân, păi nu?

Cu ce să mai remobilez? Hai, daţi-mi şi voi câte o idee! Să nu uit, că-i important: Universul meu e o mansardă care dă în Ioanidul de mai.

LATER EDIT – MAI PUN AŞA

M-am tot gândit… În niciun Univers de dinainte n-am avut noroc de-un pat de somn bun. Aşa că-mi pun cadă în loc de pat ori canapea în Universul ăsta remobilat. O cadă pe-tot-peretele. Chiar sub geam, în dreapta cum intri.

Cadă cu apă etern călduţă, în care să lenevesc cu diverse, să primesc musafiri şi să dorm liniştit. La un cap de cadă, poezii de Minulescu. La celălalt cap, un rinocer, pentru că rinocerul e, na, animalul meu preferat de companie.

Strâng idei în continuare! De lucruri, de oameni, de mirosuri, de melodii.

LATER-LATER EDIT – MAI PUN AŞA

În stânga cum intri trebuie să fie neapărat un cuptor pe-trei-etaje care să coacă mereu-mereu prăjituri şi să le verse în borcanul mare-cât-un-om de lângă. Asta… în vreme ce eu cânt-cânt la pianul în care cresc frezii. Mici, mijlocii şi mari.

Peretele ăl mai ferit privirii, din fund de Univers, tavanul şi podeaua ne-au mai rămas de remobilat, oştenii mei!

LATER-LATER-LATER EDIT – MAI PUN AŞA

Ştiţi că atunci când râdeţi aveţi sufletul pe faţă?

Nu v-ar plăcea să vi-l vedeţi live? Că eu vă invit la mine-n Univers special pentru asta: să ne emoţionăm şi să ne uităm în oglindă. Oglinda în formă de inimă, nor-mal, de pe peretele din fund. Dacă râdem mult şi bine-n ea, peştii din podeaua-acvariu au cu ce se hrăni. Altfel, mor de foame din lipsă de zâmbete care să se scurgă la ei, na.

Cât despre tavan… ca orice femeie, prima dată şi prima dată mi-am dorit Cer la mine-n Univers, ce tavan?

Dar cum nu-mi plac nicicum gâzele şi cum vreau ca, măcar în Universul ăsta, eu să-nchid, eu să deschid, un tavan alb-bine-şi-bine-lucrat-pe-la-colţuri, pe care să mă pot mişca în voie cu gândul, mi-e de ajuns.

La scară o să m-aştepte mereu Pisi.

Voi pentru ce-ati mai sta la coada?

• “Pentru timp”, mi-a zis un computer geek. Timp de leneveală şi de ceai în cearşafuri moi, detaliat.

• Ca să intre la un eveniment care i-ar aduce aminte că are suflet. De asta, după cum mi-a mărturisit un designer.

• “Sigur pentru tinereţe fără bătrâneţe!”, mi-a sărit un domn cu barbă. Şi nici nu era aşa de albă…

• Caută un pediatru bun de muuulte zile, ca să afle de ce face ăla micu’ diaree. “Deci pentru sănătate aş sta”, mi-a punctat o mamă la vreo treij’ de ani.

VOI pentru ce-aţi mai sta la coadă? Vă rog tare, fără H&M la faza asta, că nu se pune…

Monica Ulmanu, infografician la The Globe

Mi-a zis mie Bradut ceva, odata, intr-una dintre discutiile noastre messengerice despre viata: “Eu sunt cel mai mare fan al iubitei mele”.

Vorba asta si zambetul ala scurt si stapan care ma facea, acum patru ani, sa intru in pamant de rusine, caci nu eram in stare sa scriu o stire, rasar un-doi la mine-n cap mereu cand ma gandesc la profu’ de jurnalism online.

Iar vorba e si mai vorba de acum, pentru ca iubita pomenita in ea tocmai ce a obtinut jobul de infografician la ditamai The Boston Globe!

Dupa ce-a muncit, muncit, muncit, mereu incurajata de iubitul ei, dupa cum puteti citi aici, sa se instruiasca in jurnalism multimedia. Si a fost si mama de Felix in vremea asta, tocmai in SUA…

Minunile Monicai Ulmanu, aici. Minunea mea preferata, aici. Si-o gasca de “Bravo” de la noi, da?

iReport. Pentru ca adevarul la consumator e

Din manifestul Regatului Peştilor reiese foaaaarte limpede o trebuşoară cu care sunt tare de acord: adevărul brandurilor la consumator e, nu altundeva. Fireşte, deci, că pentru poveşti cu final fericit, consumatorul trebuie să se audă.

Aşa am zis şi noi, la Shopping News, când am dat drumul în lume rubricii iReport.

În rubrica asta vrem să strângem adevăruri bune şi adevăruri rele de la shopperi. Să dăm mereu veşti despre cine şi de ce ne merită sau nu banii. Să afle mărcile unde greşesc ori jignesc şi să lupte să repare, poate…

Că sunt mărci de magazine, că sunt mărci de hoteluri, restaurante ori benzinării.

Scrieţi, consumatori, numai scrieţi şi noi publicăm.

Scurt: de ce ♥ ♥ Brasovul

Azi, pe la 12, la intrarea în Braşov dinspre Bran, un cioban stătea în fund pe linia de tren, îşi păzea turma şi mânca un Twix cu o poftă nebună.

Aş putea începe un roman de la “poza” asta, apropou de ce-i mai ţinător de minte de-acasă. Dar acum-acum vă povestesc pe scurt, nu pe lung, de ce iubesc Braşovul.

De fiecare dată când mă întorc acasă o găsesc tot acolo pe tante Chiţu. Acolo – adică la chioşcul cu nimicuri de lângă gangul din Mureşenilor 5 în care m-am pupat vreme de patru ani.

Faptul că vinde tot într-un “1 pe 1″, la cinci ani de când am plecat eu din Braşov, e cea mai cea dovadă de fidelitate pe care-am întâlnit-o vreodată în comerţul din România, zău!

Dac-o iau la pas lent pe Mureşenilor, de la Livadă înspre Şaguna, îmi sare inima turistică din piept. Librării, bistrouri, bănci şi magazine bune-bune de modă, româneşti şi străine la un loc, aşa cum şi trebuie.

Intru în Moda Lux şi văd sacouri lucrate impecabil, aşa cum ştie un atelier braşovean cel mai bine. Intru în Guara şi dau de broderii măiestre de la Cluj.

Intru La berbecu’ şi găsesc o selecţie tare isteaţă de piese Burberry, Chloe şi Max Mara, până-n 1.000 de lei. Intru în monobrandul Hilfiger sau în Optiplaza şi dau de toate “semnalmentele” comerţului de calitate, vorba arhitectului.

Cobor pe Republicii, mă opresc la cofetăria cu oglinzi şi-mi “rezerv” o halca de ciocolată de casă iar apoi dau fuga-n piaţă, pentru ridichile cele mai gustoase din lume.

Îi cumpăr tatei pulovere la 85 de lei bucata de la producătorul local al Polo Ralph Lauren, care are un mic magazin “de fabrică” în Universal, şi n-am cum să nu iubesc şi-mai-şi Braşovul când Giovanni, nebunul oraşului, mi se înclină la semafor, de prinţesă ce-şi închipuie că sunt.

Voi de ce-l iubiţi?

Eu? Iaca, m-am decis

Şi n-a fost nevoie decât de o zi de pură jale în moda românească pentru ce urmează să zic.

Pe blogul ăsta nu veţi găsi niciodată comunicate de presă, nu.  Aici nici nu voi scrie pentru Google vreodată, nu. Şi nici nu voi mai milita pentru isteţime în feşănul local pân’ ce l-oi închide, pam-pam.

Blogul ăsta aş vrea să fie momentul meu de linişte, începând de azi.

Aici aş vrea să vă-mpărtăşesc numai despre oamenii care mă bucură, numai despre magazinele care-mi merită banii, numai despre ce putem rezolva ca să ne fie mai bine.

Şi asta pentru că mă încearcă, aşa, o impresie, după o criză emoţională, una de fiere şi una de stomac: impresia că, dacă “tai” răului şi răutăţilor microfonul, se zbat-zbat-zbat până mor de nebăgate-n seamă.

Sincer-sincer: mai bine ele decât tu, de supărare, amărăciune şi griji, după ce le-ai înmânat portavocea, aşa-i?

Nu-i o credinţă impresia asta. Şi la cum mă ştiu de revoltată şi militantistă nonstop, să fac pe liniştita şi boema o să fie un chin. Îl înduraţi cu mine?

Fără veşti proaste sau despre prostie, de acum, deci, pe blogu-mi. Că prea le-am dat nas pomenindu-le mereu.