Si maine abia incepe

de Andrei Crăciun

În anul 2011 am împlinit primul deceniu de când nu mai sunt liceean. A fost şi o petrecere, cum  se face. Colegii mei şi-au prezentat, aşadar, public bilanţul: mulţi au copii, au devenit solvabili, au meserii respectabile şi bine plătite, maşini şi case, sunt fericiţi şi cred au reuşit să-şi câştige toate războaiele.

Unii, nici ei puţini, s-au dus acolo, dar au trişat, şi-au dat viaţa cu sclipici, au  fumat cu sete şi au băut cu furie, au avut erecţii violente, s-au îmbătat şi au minţit. La urmă, singuri, fluturii de-o noapte au plâns ca nişte oameni deja prihăniţi şi bătrâni.

Mai suntem însă şi noi, ceilalţi, noi, cei care nu avem nimic, deşi nu am avut totul. Evident, noi nu am petrecut. Vă rog: nu ne judecaţi înainte să vă trăiţi deznădejdea! Cândva, vom fi oricum ramoliţi sau alcoolici sau schizofrenici sau metafizici, deci resemnaţi, împăcaţi cu trecutul şi cu deşertăciunea. Cândva, vom spune „eu nu mai sunt, eu am fost” şi această cădere este inevitabilă.

Era un anotimp fără nori. M-am gândit îndelung atunci, m-am gândit îndelung la acest deceniu obsedant, la tinereţe: cândva eram patetic, fără să fiu cinic. M-am gândit la dragoste. La noi, dragostea este un substantiv comun şi feminin şi e bine. „Dragostea” este un cuvânt frumos.

Istoricii ştiu cum s-au trecut imperiile unele pe altele, le ştiu înălţările şi le ştiu prăbuşirile. Au fost asirienii, au fost babilonienii, au fost perşii, au fost grecii, au fost romanii, au fost…

M-am gândit la dragoste şi la femeile pe care le-am iubit. Au venit toate ca o promisiune de eternitate şi au plecat lăsându-mi ruine, cicatrici şi amintiri. Nu pot uita cum eram atunci, în epoca aceea sau aceea sau aceea. Nu pot uita.

Le caut uneori pe reţelele de socializare unde nu am socializat niciodată. Le privesc fotografiile – ele sunt? Bineînţeles că le mai iubesc, doar că este o iubire trecută, deci vindecată, care nu mai aşteaptă nimic. Le văd cerşind complimente, au conversaţii de natură obstetrică, sunt adorabile şi sunt absurde, sunt atât de cochete şi de admirate, suntem atât de străini. Trăiesc pe alte continente, poartă alte nume, au soţi, au fii (toate au fii).

Mă uit în ochii tăi. Tu eşti?

Şi se face altă vreme şi suntem împreună într-un parc dintr-un cartier de la marginea asta a pământului şi tu nu mă mai iubeşti şi eu urăsc lumea întreagă şi plouă şi eu nici nu observ că plouă şi mă simt ca în cel mai prost film al lui Hitchcock şi mă simt mizerabil, ca în cea mai proastă poezie romantică, şi în curând vei pleca şi eu te voi lăsa să pleci. Va trece apoi un an, vor trece doi ani, va trece totdeauna, ne-am despărţit şi încă ne despărţim şi ajungem aici, la sfârşit, şi sunt solitar şi egoist şi învins. Am avut odată o clepsidră în care ţineam orele dinainte să ne întâlnim. Am pierdut-o, am pierdut destul, să ştii.

Mă uit în ochii tăi – nu demult, sau poate că totuşi a fost într-o altă viaţă, pe când eram un mistic sau un dictator sau un negustor sau un bandit, nu mai ştiu – aş fi ucis pentru ei. Acum îi regăsesc ironici şi feroce. Când eşti prea lucid, melancolia nu mai salvează nimic, când eşti prea lucid, nimic nu mai salvează nimic.

Nu e bine să fii lucid, e bine să fii tânăr şi îndrăgostit, e bine să crezi într-o femeie şi în minciunile şi în adevărurile ei insuportabile. Nu e bine să asculţi când ţi se spune „Pleacă!”.

Tu eşti?

Nu e aşa că noi am făcut dragostea?, mă trezesc întrebând, ca ultimul pămpălău. Dar nu există răspunsuri şi se face noapte şi te văd parcă iertându-mă şi adormind, tânără şi fericită pentru tot restul timpului.

Nu ştiu când au trecut aceşti zece ani, parcă a fost toată istoria aici, cu imperiile ei înălţate şi prăbuşite, între iubire şi ruine, şi iubire şi ruine, şi iubire.

Şi mâine abia începe. 

****

Mereu la începutul lui martie, mereu serile, îi rog să ne scrie. Ştiu sigur că ne vor bucura, că ne vor inspira, că vor da cu alifie. Sunt Domni Bine, mai rar ca ei!

Am intalnit in viata asta femeile cele mai cele. Dar tu, iubito, Slava Domnului, nu esti una din ele

antologia aproape cronologică a femeilor din viața mea, povestită iubită-mii în prima noapte, la lumina difuză a unui lampadar stradal pe ducă

de Iv cel Naiv

din motive oedipiene, lesne de imaginat
voi începe cu mama, de la care-am aflat
că toate femeile din lume trebuie tratate
cinstit și cu foarte multă sensibilitate

la început am fost fermecat de femeia matură
care folosea mult demachiant și iubea cu dezinvoltură
apoi am căzut în brațele unei colege de liceu
în viața căreia primul bărbat fost-am eu

am visat cu ochii deschiși în brațele femeii savant
care iubea matematica, pe mine un pic și pe kant;
am rezistat o vreme în compania asta atât de selectă
apoi ea a plecat la 5.000 de mile, către o lume perfectă

au urmat femeia dură, intransigentă, de carieră
care lăsa urme de ruj pe țigara din scrumieră,
femeia cu cei mai proaspeți sâni din lume
care se dădeau ușor în leagăn, când făceam glume

era să uit de femeia zveltă, cu buze subțiri
și femeia pentru care romantism egal trandafiri
o să vă mire, dar ar fi și femeia
încă frumoasă, în prag de vârst-a treia
femeia-fată,
cea fără tată
sau tipa bună la suflet și atât de mămoasă
că mă iubea așteptându-mă cu prăjituri, seara, acasă
domnișoara artistă
talentată, veșnic tristă
femeia-western
pregătită etern
să sară din pijamale
direct în situații anormale,
femeia pasionată de modă
care iubea doar cu metodă
femeia visătoare, secretară
ușor de vrăjit la o țigară
și înainte de a avea pretenția că aș fi exhaustiv -
femeia care are în poșeta plic mereu un prezervativ

am fost fermecat de femeia pisică, iubito
cea pe care o strigam prin casă pis-pis
am întâlnit femeia pe care nu am întâlnit-o
dar ne-am văzut atât de des la mine-n vis

am întâlnit în viața asta femeile cele mai cele
dar tu, iubito, slavă domnului, nu ești una din ele

****

Mereu la începutul lui martie, mereu serile, îi rog să ne scrie. Ştiu sigur că ne vor bucura, că ne vor inspira, că vor da cu alifie. Sunt Domni Bine, mai rar ca ei!

Poate nu te-ai gandit la asta, poate nu vrei s-o stii, poate ti-e teama sa afli

de Cristian Ştefănescu

Ar trebui, deci, să încep de undeva. Aşa cum, de fapt, orice trebuie să înceapă de undeva. De acolo de unde se termină trecutul, nu?

Patul. Dimineaţa. Perna aceea. Pe perna aceea au mai dormit şi altele, înaintea ta. În toate dimineţile vieţii noastre, o ţii în braţe ca şi cum ai fi venit cu ea din propria-ţi viaţă în a mea.

Cana. Cana din care îţi bei cafeaua, învelită în plapumă, rezemată de perete, privind pierdută spre raza lăptoasă ce se prelinge prin geam. O ţii cu ambele palme, desenându-i absentă, cu inelarul dreptei, cercuri neregulate pe fund. Pe fundul cănii din care cineva, înaintea ta, a mai băut cafea. Şi altcineva vin fiert. Şi altcineva ceai.

Şi tricourile mele, pe care le smulgi din dulap când te duci la duş. Tricouri lungi, tricouri largi… Pe multe le-au mai purtat şi altele înaintea ta.

Poate nu te-ai gândit la asta; poate nu vrei s-o ştii sau poate ţi-e teamă să afli că e întocmai cum presupui. Poate nici nu îţi pasă.

N-am să ţi-o spun. Nici nu contează, de fapt.

Dormi pe perna mea; bei cafeaua de dimineaţă din cana mea; îmi porţi tricourile. Locul tău e chiar aici. Aici e locul tău. Al tău e locul. Locul de aici e al tău.

Da?

Suntem, amândoi, păpuşi de pânză, recuperate dintr-un magazin second-hand, trecute prin multe mâini înainte de a ne găsi, unul pe altul, la raionul de solduri.

Doamnă, eşti unică. Lăsa-mi trecutul în pace. Nu-l mai răscoli. Timpul nu are decât o dimensiune: prezentul continuu alături de tine!

****

Mereu la începutul lui martie, mereu serile, îi rog să ne scrie. Ştiu sigur că ne vor bucura, că ne vor inspira, că vor da cu alifie. Sunt Domni Bine, mai rar ca ei!

Nu mai alerga

de Cătălin Stănescu

Nu alerga, nu te’mpiedica, nu protesta, spune ceva. Ştii foarte bine că ai probleme cu inima, cu glezna, cu câinii vagabonzi, cu părinţii divorţaţi, cu mătuşile din America de Sud, cu ouăle Kinder, de mine ce să mai zic.

Mai lasă naibii paharul de vin, o să cazi în baie şi n’are cine să te prindă, recită-mi din Shakespeare, mai trage puţin din ţigara de foi, muşcă-mă de fund pe marginea drumului, nu mai alerga, nu mai fluiera, ai probleme, nu mai căuta pilule la ora doişpe din noapte când eşti deja beată şi eu fac infarct cu tine în cadă. 

Nu te vopsi, ai grijă de copii, nu primi daruri, pe loc te vor minţi. Fă-ţi analizele, trebuie să faci copii, recită-mi din Shakespeare, spune-mi prostii. But in the limit of the British decency.

****

Mereu la începutul lui martie, mereu serile, îi rog să ne scrie. Ştiu sigur că ne vor bucura, că ne vor inspira, că vor da cu alifie. Sunt Domni Bine, mai rar ca ei!

Roseste!

de Ovidiu Militaru

Se zice că femeia roşeşte de cinci ori în viaţă: Prima dată roşeşte când o face pentru prima dată. A doua oară roşeşte când înşeală pentru prima dată. A treia oară roşeşte când o face şi dimineaţa găseşte bani pe noptieră. A patra oară roşeşte când oferă bani pentru a o face. A cincea oară roşeşte când oferă bani şi e refuzată. Da, bancul ăsta-i o mizerie, aşa că uită-l repede şi roşeşte!

Roşeşte când se fâstâceşte invitându-te la o cafea – timiditatea e un lucru rar într-o lume a tupeului.

Roşeşte când primeşti de Mărţişor o buburuză din lemn pictat în loc de broşă cu cristale Swarovski – la naiba cu pietrele mondene din ziua de azi.

Roşeşte când îţi spune că aspiratul casei e treabă de bărbat – câţi mai şmotruiesc prin casă azi?

Roşeşte când îţi oferă mâna să cobori din autobuz – unde mai găseşti azi aşa cavaleri?

Roşeşte într-o barcă, pe valurile mării, când îţi spune “Tu eşti Adnana mea” – piratul şi-a găsit sirena.

Roşeşte în vârf de munte când îţi arată lumea zicându-ţi că ai voştri copii o vor face şi mai frumoasă – cine îşi mai ia astfel de angajamente într-o lume a crizelor fără sfârşit?

Roşeşte marţi, în sms-ul de la el scrie “Eşti frumoasă” – cum ai putea să-l contrazici?

Roşeşte miercuri, de când eşti cu el n-ai ratat nici un film Orange.

Roşeşte joi, când pleci nervoasă la maică-ta şi strigă după tine “să te întorci repede, nu pot trăi fără tine”.

Roşeşte vineri, oricât de lungă ar fi berea cu băieţii – “Nu fi ţâfnoasă, că tot la tine mă întorc”

Roşeşte sâmbătă, în piaţă la Crângaşi – ce delicat alege el piersicile.

Roşeşte duminică, în timp ce-ţi numără atent aluniţele – câtă răbdare poate să aibă omul ăsta.

Roşeşte luni, când nu te lasă să te dai jos din pat – unde te-oi grăbi aşa dimineaţa?

Roşeşte când spune DA cu un nod în gât mai mare ca unul Windsor – tu eşti aleasa lui.

Eşti femeie. Roşeşte!

****

Mereu la începutul lui martie, mereu serile, îi rog să ne scrie. Ştiu sigur că ne vor bucura, că ne vor inspira, că vor da cu alifie. Sunt Domni Bine, mai rar ca ei!

Femeia mea perfecta

de Brăduţ Ulmanu

Credeam că o să copilăresc toată viaţa. Şi că sunt fericit aşa, călător de la una la alta, fără griji, fără alte răspunderi decât propria mea persoană.

A apărut subţire, cu părul miere (iar asta e o metaforă pe care doar noi doi o înţelegem pe deplin) şi, pe nesimţite, lumea a început să-şi schimbe înţelesul.

Mi-a spus, la primul ceai băut împreună, pe când încă nu eram împreună, că vrea copii. Nu vrei copii, i-am spus, îţi spun eu, că ştiu, am avut câine. Te trezeşte dis-de-dimineaţă, trebuie să-l scoţi afară, să-l speli, să-i faci de mâncare, să-l duci la doctor.

(Poate atunci mi-am dat seama că, de fapt, nu am fost niciodată chiar fără griji şi fără răspunderi. Am avut grijă de un câine, asta nu e puţin lucru.)

Femeia perfectă, aşa imperfectă cum este, nu te schimbă. Te face să te descoperi. Să afli lucruri despre tine pe care nu le ştiai, de care nu te credeai în stare, pe care le căutai fără să ştii că le cauţi.

A apărut subţire, cu părul miere, cu ochii cer, cu fundul ei bombat şi cu tricoul ei negru cu un &, &-ul care lipsea din viaţa mea. Pe nesimţite, lumea a început să-şi schimbe înţelesul, apoi eu & ea am făcut lumea mai mare. Am dat lumii un copil, am schimbat-o, carevasăzică.

Pentru că femeia perfectă, aşa imperfectă cum este, nu te schimbă. Schimbă lumea din jurul tău. Şi te ajută şi pe tine să descoperi că poţi să schimbi lumea.

****

Mereu la începutul lui martie, mereu serile, îi rog să ne scrie. Ştiu sigur că ne vor bucura, că ne vor inspira, că vor da cu alifie. Sunt Domni Bine, mai rar ca ei!

Femeile-plase

de Vlad Mixich

Plase, pungi, uneori bătrânele le mai spun şi sacoşe. Curg plasele în şir indian pe străzi, curg în asalt prin pieţe, plase, plase la doi lei bucata. Desfac carnea fină în două dungi înţepător de roşii. Jecmănesc de netezime chiar şi cea mai tânără piele atunci când sunt încărcate. Şi, de obicei, sunt mult prea încărcate. Plasele astea suprapline sunt cazmaua româncei crucificate pe sfoara tranziţiei. Iar pielea dintre plase arde, insuficient de tare ca să urle, prea tare ca să uite.

Îţi zici: “Ia uite-l şi pe ăsta cum vrea să facă literatură”. Dar cască ochii pe stradă la femei de-o vârstă cu mama. Şi-o să vezi plasele. Ca o Alpha Centauri, la fiecare fix 30 de minute o plasă din asta trece prin faţa ferestrelor noastre. Ne doare undeva că pe ea o dor mâinile. Dacă ne-ar arunca un cuvânt rugător, i-am răspunde cu bruscheţea cool de astăzi: „Ce-i, mamaie, te doare-n plasă?“. Râsul ne-ar umple falca cum ne umple şi mâncarea zilnic cărată de o altă femeie târâtă de plasele din care ne hrănim. Nu din sfârcuri de cometă, ca în poezie, ci din hăuri de plase, ca pe stradă.

 Literatură zici? Dar pe tine, frate, cine te hrăneşte?

Desigur, şi acum o sută de ani existau femei şi mame. Nu aveau voie să facă o sumedenie de lucruri. Nu aveau voie să facă o facultate, nici să meargă singure pe stradă sau să se amestece în treburile bărbăteşti. Nu se cuvenea să-şi câştige singure banii iar cele din lumea bună îndeobşte nici nu aveau voie să aibă un serviciu.

Pălăriile însă se ridicau în calea lor iar buzele cu mustăţi se aplecau. Păcat mare era să vezi domn sau băietan umblând alături de o femeie încărcată de poveri. Slujba lor era să-şi îngrijească gospodăria, care nu e lucru de şagă, indiferent de ce secol vorbeşti.

Vocaţia lor era să-şi iubească familia. Nu erau considerate inferioare bărbaţilor. Erau considerate altfel.

În mileniul trei, femeile au ajuns egale cu bărbaţii lor. Sobre doamne masculinizate, în costume severe, se întorc târziu în seară în casa lor însingurată şi independentă. Mileniul trei a inventat o nouă noţiune: femeia-burlac.

La polul opus sunt „bunele“ cu buric gol şi viitorul aşijderea. Aici, frumuseţea devine un soi de rob al portofelului. După ce robul expiră, şi dreptul la viaţă este retras. Mileniul trei a mai inventat o noţiune: femeia-decor.

Dar între cele două secole stă generaţia mamelor noastre. Prea tinere ca să apuce să fie altfel decât bărbaţii, prea bătrâne ca să apuce să fie egale. Aflate între cele două maluri ale statutului feminin, fetele născute la mijlocul secolului trecut s-au văzut silite să fie în acelaşi timp şi neveste bune, şi oameni ai muncii. Dimineaţa în fabrica statului, seara în bucătăria familiei.

Destinul a cerut unei întregi generaţii măsura unui om dublu. Au trăit vremuri fără aplecări de buze şi fără confortul semipreparatelor. E generaţia femeilor-plase şi nu exagerez când spun că multe dintre ele au atins (fără să ştie) aproape starea unei sfinte. Nu o sfântă cu miros de roze şi stigmate. O sfântă cu duh de sudoare şi-n palme cu julituri lăsate de plase.

E săptămâna cu 1 şi 8 martie! Noi bărbaţii trebuie să fim galanţi cu iubitele. Darnici cu femeile. Există, însă, vreun dar suficient de mare pentru femeile-plase?

****

Mereu la începutul lui martie, mereu serile, îi rog să ne scrie. Ştiu sigur că ne vor bucura, că ne vor inspira, că vor da cu alifie. Sunt Domni Bine, mai rar ca ei!

Rasplati pentru supereroine. Caci nu exista supereroi

Sper că n-aşteptaţi un superbărbat să vă facă minuni şi cadouri, sper că vă descurcaţi foarte bine singure, că sunteţi, deci, propriile voastre supereroine măcar o dată pe săptămână, ca să daţi liniştite cu cardul în fiecare weekend, de răsplată!

Eu aşa mi-am propus anul ăsta, mereu comparându-mă pe mine dintr-o vineri cu mine din vinerea următoare: să fiu mai înţeleaptă, mai veselă, mai grijulie cu cine merită, mai plină de idei bune, mai ordonată, mai dormită şi mai la timp, mai verde şi mai lady, schimbătoare de becuri arse pe scară fără nervi că nu se bagă nimeni altcineva la treaba asta cinci zile la rând, mai uimitoare de la o săptămână la alta.

Şi cum îmi iese, cum îmi cumpăr tot felul. Să vă şi recomand una-alta, spor la shopping!

Colierele Atelier Bijou, s-aveţi de ce să vă ţineţi, în caz că-i cutremur emoţional şi nu-s buzunare prin preajmă

Tricoul Venera Arapu, neapărat să-l purtaţi voi pe el, nu el pe voi

Fustele şi rochiile diafane TinaR plus rochia cu unicorn Irina Irimia, s-arătaţi şi incredibil de cuminte

Borsetele şi genţile de laptop Delikates, ca să luaţi metroul mai des decât taxiul, de mândre, de cool

Bijuteriile Cochet Maison, să se mire toţi de cât de elegant puteţi purta nişte cizme de cauciuc pe fleaşca asta

Rochia Lana cu oameni în poală şi geanta Giuka din ponei, pentru că veţi atrage fantezia cui trebuie