rss search

Bunici, barbati, complicitati

line

Printr-o minune, scările rulante de la Universitate funcţionau, aşa că bunicu’ a urcat-o pe balustradă, în fund pe cauciucul ăla, şi a ţinut-o sus, într-un râs gâlgâit, cât au coborât. Altfel, puştoaica era puţin peste jumătate din înălţimea balustradei şi ce să vadă?

Ajunsesem în staţia de la Gară din Braşov, autobuzul se golise, aşa că pitica a fugit să-şi lipească obrazul de geam, păzită de un bunic care dădea din cap pe-un ritm de dance de la radio. S-au minunat împreună când, în staţia următoare, le-a apărut sub ochi un fotoliu în zona refugiului cu scaune şi-au coborât, neapărat să-l încerce, ce-o fi de-au ieşit fotoliile în stradă?

Luau masa lângă mine, undeva în Piaţa Romană, şi aia mică, în timp ce bunicu’ îi tăia mâncarea în bucăţi potrivite pentru fetiţe, a început să se joace cu telefonul. Deci… unu… unu… doi, aşa ai zis, dar nu acum. O pregătise pentru ce era mai grav şi ea pricepuse bine, uşor.

Mă uit la ei şi îi ascult foarte des, curioasă. Le ador complicitatea. O treabă rară. Am avut-o şi noi doi şi fix aşa o caut în relaţiile cu bărbaţii, douăzeci de ani mai târziu.

Lumea îl ştia de aprig pe bunicul meu. Ardea rău cu privirea când se supăra. Eu, singură, îl ştiam de blând: mă lăsa să-l pieptăn şi să-i aleg batista la costum, ca să nu mai zic că fredonam împreună, pe la 5 ani, Fata din Vis, când nu-mi venea s-adorm. O pierduse pe bunica foarte de tânăr.

La fiecare pensie îmi cumpăra o cutie enormă de bomboane “fine” şi mi-o lăsa pe cel mai de sus raft din dulapul cu haine, treaba mea cum ajungeam să le mănânc. Îi plăcea să ne jucăm mult.

Îmi dădea din timpul lui o-ho, dar nu mă “supraveghea”, cum ştiau ai mei, ci îmi punea mereu cap la cap nişte răspunsuri la ploaia de întrebări; pentru el nu eram prea mică, las-o. Mi-amintesc că stăteam împreună pe ţintarul ăla iar şi iar şi iar şi iar până câştigam isteţ, nu din greşeala lui sau pentru că mă lăsa el special să câştig.

Mereu când ajung acasă, la Bran, şi mă uit de la poartă la geamul de la bucătărie, aproape îmi dau lacrimile. Pe la şapte ani îmi luam palme la fund pentru că împrăştiasem cerneala pe perdele, în loc să-mi fac temele iar bunicu’ era certat cu furie de mama că nu fusese atent la mine cât lipsiseră ea şi tata, prinşi la muncă. De fapt, el mă lăsa singură în unele după-amiezi, la masa de la geam, special ca să visez. Din când în când, bătea cu arătătorul în sticlă, de afară, ca să mă întrebe cât e ceasul şi ce-am mai inventat. Nota tot-tot într-un carneţel, cu creion chimic.

A fost cel mai atent la mine bărbat pe care-l ştiu.


Facebook comments:

1 comment

line
  1. Foarte frumos scris, ai avut noroc cu asemenea mentor la o varsta atat de frageda. Ma bucur ca-l apreciezi si ca nu l-ai uitat :)

    line

Trackbacks/Pingbacks

  1. Batista wow, imi caut locul in buzunarul de la pieptul unui tip wow | - [...] să treceţi prin ce-am povestit eu aici, aici, aici, aici şi aici cu fetele, poate greşim şi aveţi poftă, ...

Leave a Reply