Femeile-plase

de Vlad Mixich

Plase, pungi, uneori bătrânele le mai spun şi sacoşe. Curg plasele în şir indian pe străzi, curg în asalt prin pieţe, plase, plase la doi lei bucata. Desfac carnea fină în două dungi înţepător de roşii. Jecmănesc de netezime chiar şi cea mai tânără piele atunci când sunt încărcate. Şi, de obicei, sunt mult prea încărcate. Plasele astea suprapline sunt cazmaua româncei crucificate pe sfoara tranziţiei. Iar pielea dintre plase arde, insuficient de tare ca să urle, prea tare ca să uite.

Îţi zici: “Ia uite-l şi pe ăsta cum vrea să facă literatură”. Dar cască ochii pe stradă la femei de-o vârstă cu mama. Şi-o să vezi plasele. Ca o Alpha Centauri, la fiecare fix 30 de minute o plasă din asta trece prin faţa ferestrelor noastre. Ne doare undeva că pe ea o dor mâinile. Dacă ne-ar arunca un cuvânt rugător, i-am răspunde cu bruscheţea cool de astăzi: „Ce-i, mamaie, te doare-n plasă?“. Râsul ne-ar umple falca cum ne umple şi mâncarea zilnic cărată de o altă femeie târâtă de plasele din care ne hrănim. Nu din sfârcuri de cometă, ca în poezie, ci din hăuri de plase, ca pe stradă.

 Literatură zici? Dar pe tine, frate, cine te hrăneşte?

Desigur, şi acum o sută de ani existau femei şi mame. Nu aveau voie să facă o sumedenie de lucruri. Nu aveau voie să facă o facultate, nici să meargă singure pe stradă sau să se amestece în treburile bărbăteşti. Nu se cuvenea să-şi câştige singure banii iar cele din lumea bună îndeobşte nici nu aveau voie să aibă un serviciu.

Pălăriile însă se ridicau în calea lor iar buzele cu mustăţi se aplecau. Păcat mare era să vezi domn sau băietan umblând alături de o femeie încărcată de poveri. Slujba lor era să-şi îngrijească gospodăria, care nu e lucru de şagă, indiferent de ce secol vorbeşti.

Vocaţia lor era să-şi iubească familia. Nu erau considerate inferioare bărbaţilor. Erau considerate altfel.

În mileniul trei, femeile au ajuns egale cu bărbaţii lor. Sobre doamne masculinizate, în costume severe, se întorc târziu în seară în casa lor însingurată şi independentă. Mileniul trei a inventat o nouă noţiune: femeia-burlac.

La polul opus sunt „bunele“ cu buric gol şi viitorul aşijderea. Aici, frumuseţea devine un soi de rob al portofelului. După ce robul expiră, şi dreptul la viaţă este retras. Mileniul trei a mai inventat o noţiune: femeia-decor.

Dar între cele două secole stă generaţia mamelor noastre. Prea tinere ca să apuce să fie altfel decât bărbaţii, prea bătrâne ca să apuce să fie egale. Aflate între cele două maluri ale statutului feminin, fetele născute la mijlocul secolului trecut s-au văzut silite să fie în acelaşi timp şi neveste bune, şi oameni ai muncii. Dimineaţa în fabrica statului, seara în bucătăria familiei.

Destinul a cerut unei întregi generaţii măsura unui om dublu. Au trăit vremuri fără aplecări de buze şi fără confortul semipreparatelor. E generaţia femeilor-plase şi nu exagerez când spun că multe dintre ele au atins (fără să ştie) aproape starea unei sfinte. Nu o sfântă cu miros de roze şi stigmate. O sfântă cu duh de sudoare şi-n palme cu julituri lăsate de plase.

E săptămâna cu 1 şi 8 martie! Noi bărbaţii trebuie să fim galanţi cu iubitele. Darnici cu femeile. Există, însă, vreun dar suficient de mare pentru femeile-plase?

****

Mereu la începutul lui martie, mereu serile, îi rog să ne scrie. Ştiu sigur că ne vor bucura, că ne vor inspira, că vor da cu alifie. Sunt Domni Bine, mai rar ca ei!

Doi, sa-mi ajunga!

E iubitor de sporturi extreme, mori după trupul şi zâmbetul lui la aproape 50, i-ai face nonstop galerie… în afaceri. Brandul pe care-l are în grijă e, oricum, mereu memorabil.

“Ce simţi când îţi vezi numele pe toate magazinele astea?”, l-au întrebat. “Sunt toate geamurile curate, sunt toate hainele bine lucrate?”, le-a răspuns, foarte-foarte tânăr fiind, şi mi-a câştigat simpatia pe veci. Mă inspiră pentru cât e de managerul unui imperiu, dar un manager plin de o mândrie frumoasă, sănătoasă care face furori, vezi răspunsul ăsta al naibii de bun, vezi campaniile mărcii sale de modă militând pentru pace şi toleranţă mereu inedit, mereu pertinent. Mă uit la Alessandro Benetton şi-mi ajunge!

N-am murit niciodată după o interpretare bărbătească într-un film. Mor acum! Dacă mi-l arăţi cu zulufi, în Shakespeare in Love, zic “Oribil!” Dacă mi-l arăţi, însă, ras, cu spatele acoperit de o capă de piele, arzând cu privirea în rol de Merlin la curtea regelui Arthur…

Mi l-am pus pe desktop, mărturisesc. Mă inspiră cât e de calm, de stăpân, de “te las să-ţi faci mendrele, dar o să-ţi doreşti să-ţi fi luat pumnii de la mine, înainte, nu înmiit de la viaţă, după”, de sigur, de loial, de ţinător de echilibru din umbră. Mă uit la Joseph Fiennes şi-mi ajunge.

PE VOI CE BĂRBAŢI VĂ INSPIRĂ ANUL ĂSTA, PRIN CE?

Alti doi baieti de nota zece, cu tot postul

Chiar facem totul degeaba?, întreabă Dan, pe care-l ador, AICI. Eu nu, niciodată. Niciodată nu muncesc, nu iubesc, nu trăiesc degeaba! Iar în gaşca mea sunt mulţi la fel, despre doi dintre ei cu un curaj ceva mai deosebit vă povestesc azi, na, că iar a căzut în post, mă iertaţi, ladies!

Unu’ e singurul străin, oaspete la vila alor mei, cu care am insistat să mă mai întâlnesc, chiar dacă ce ruşine! mă văzuse în blugi şi hanorac, nemachiată, răzgâiată, copilu’ lu’ mama. Prea-i străluceau ochii albaştri mai ceva ca mie pe gerul ăla de -20 de grade, de la Bran, căruia nu-i zâmbeşte oricine, nunu!

Am scris despre el în ghidul de stil Esquire şi-mi amintesc că-mi zicea cam aşa legat de haine, meserie şi viaţă domnu’ specialist în achiziţii IT: “Nu ştiu cum e la voi, dar la mine, dacă apar nepotrivit îmbrăcat la o întâlnire de business, ceilalţi au, din start, un atu. Iar dincolo de job, zău, hai să nu fim un pic mai frumoşi ca dracu’, ci dimpotrivă, hai să fim o prezenţă aproape la fel de plăcută vizual ca femeile pe care le însoţim”.

Am intuit că e despre mult mai mult decât supergadgeturi, că are un simţ neobişnuit al modei pentru un tip şi mi-am dorit să-l dea mai departe, aşa că l-am recomandat de consultant brandului Tudor, cel căruia-i ies din atelier doar bărbaţi de Sartorialist. Brandul l-a curtat iar el i-a zis da, ce bucurie!

Şi-ncă ceva de la el, imediat după: un blog despre trei prieteni care se joacă săptămânal cu texturi, croiuri şi culori, poate îndrăznesc şi alţii! De urmărit. Abia aştept să ajungă blogul partener al unui magazin online pentru bărbaţi, asta-i doresc în 2012!

Altu’ e, fără să ştie, fără să vrea, tipul de la care am învăţat cum să stai în spate şi să ai controlul – project management pe online îi zice, la faza asta -, cum să ai grijă de oamenii tăi şi cum să lupţi să fii tot mai bun pentru că ţi-o meriţi, nu de alta.

Şi mărturisesc: mi-am dorit mult să ajung ca el, prea avea cea mai frumoasă şi performantă echipă de jurnalişti din ţară la ora la care era bătaia cea mai cruntă pe felia asta! Şi să nu uit: prea pocneau becurile-n încăperi când îi întâlneau energia! Încă îmi doresc.

A condus tabloidul cu cel mai mare trafic din România iar acum conduce primul quality din România pe online. Şi chit că nu mai e vremea în care să mori de mândrie că eşti jurnalist sau manager de proiect media, da, breasla şi industria chiar s-au dus naibii, el continuă să fie genul ăla de om care, zic eu, va sfinţi orice proiect doar pentru că, na, crede tare în conţinut, mai mult decât în ambalaj; lucru rar în 2011.

Ce mă bucură teribil e că-şi exersează nebuniile, curajos, de un pic, şi într-un loc numai al lui, fără compromis, tot mai preluat de presa mare de pe net tocmai pentru că-i aminteşte ce-nseamnă să-ţi faci pe bune meseria: să fii pe teren-pe teren-pe teren după noutăţi, nu cu fundu’ adânc în scaun şi mausu’ copipeist. La cât mai multe locuri ale lui, fix aşa, îi doresc în 2012, se-nţelege!

Batista wow, imi caut locul in buzunarul de la pieptul unui tip wow

Am ales-o  într-o zi în care m-am pierdut cu totul pe străduţele din Roma. Şi-aş vrea s-o dăruiesc, dacă am cui. Altfel, parcă mi-am cumpărat eu odat’ un sacou prea sexy din piele care s-ar lăsa îndulcit de ea

Nu cer la schimb exerciţii de superstil, fotografii cu cerbi, poezii cu genunchi ori fluturi în stomac, nu, domnilor. Vă rog doar să citiţi ce zice fata asta că i s-a întâmplat şi să daţi neapărat click pe poza aia! 30 de secunde cu totul, cât să înţelegeţi pe ce lume aţi nimerit

Apoi să treceţi prin ce-am povestit eu aici, aici, aici, aici şi aici cu cititoarele, poate greşim şi aveţi poftă, juma’ de oră, să ne băgaţi minţile în cap.

Apoi să-mi scrieţi pentru ce şi cum mai luptaţi voi. Sunt curioasă iar batista wow merită un tip wow în aşa sens! Va fi cadoul meu pentru el de Crăciunul lui 2011.

La 4 miliardari, 1 consultant de stil. Practic, 100 de joburi noi

Luaţi la răsfoit topul miliardarilor români migălit de Forbes, cu 500 de “boşi”, merită.

O să vă încânte prestanţa înnăscută a 50 dintre ei, respectiv ţinutele frumos lucrate pe măsură a încă 50 care exersează eleganţa. Dar o să vă sperie cum se-mbracă business restul de 400: în costume cu două mărimi mai mari sau 80% din plastic, cu tricouri lăbărţate sau cămăşi prea pe burtă, neapărat cu ACELE logo-uri la vedere, în pantaloni prea scurţi sau cu pulovere de tataia deloc cool, pff…

Motiv bun să-i sunaţi, dacă sunteţi consultanţi de stil, în echipa unui brand sau nu, şi să-i îmbrăcaţi cu un bun gust pe măsura curajului cu care unii dintre ei chiar au făcut banii! Sau să le arătaţi ce-nseamnă să se “respecte”, de fapt, cum multora, “băieţi deştepţi”, le place s-o zică… Chiar i-aţi da României un alt aer, doar elita financiară iese cel mai des în lume şi e, implicit, parte foarte importantă din brandul de ţară.

Că tot veni vorba de mulţi bani, ladies, zilele astea mi-a atras atenţia un articol din Financial Times care punctează că moda logo-urilor a dispărut, ele şi-aşa “ruginesc” repede de tot anii ăştia. Că luxul va fi, de acum, uşor-uşor, exclusiv despre materiale, croiuri şi finisaje perfecte, fără vreun semn ostentativ de brand pe undeva.

Despre produse care stârnesc admiraţii peste admiraţii de la o poştă prin felul în care sunt gândite şi lucrate. Piese care ţin câteva vieţi. Deci uite cum ajungem să râvnim şi poşete (aparent) anonime!

CITEŞTE ŞI Ce bărbaţi îmi plac

Bunici, barbati, complicitati

Printr-o minune, scările rulante de la Universitate funcţionau, aşa că bunicu’ a urcat-o pe balustradă, în fund pe cauciucul ăla, şi a ţinut-o sus, într-un râs gâlgâit, cât au coborât. Altfel, puştoaica era puţin peste jumătate din înălţimea balustradei şi ce să vadă?

Ajunsesem în staţia de la Gară din Braşov, autobuzul se golise, aşa că pitica a fugit să-şi lipească obrazul de geam, păzită de un bunic care dădea din cap pe-un ritm de dance de la radio. S-au minunat împreună când, în staţia următoare, le-a apărut sub ochi un fotoliu în zona refugiului cu scaune şi-au coborât, neapărat să-l încerce, ce-o fi de-au ieşit fotoliile în stradă?

Luau masa lângă mine, undeva în Piaţa Romană, şi aia mică, în timp ce bunicu’ îi tăia mâncarea în bucăţi potrivite pentru fetiţe, a început să se joace cu telefonul. Deci… unu… unu… doi, aşa ai zis, dar nu acum. O pregătise pentru ce era mai grav şi ea pricepuse bine, uşor.

Mă uit la ei şi îi ascult foarte des, curioasă. Le ador complicitatea. O treabă rară. Am avut-o şi noi doi şi fix aşa o caut în relaţiile cu bărbaţii, douăzeci de ani mai târziu.

Lumea îl ştia de aprig pe bunicul meu. Ardea rău cu privirea când se supăra. Eu, singură, îl ştiam de blând: mă lăsa să-l pieptăn şi să-i aleg batista la costum, ca să nu mai zic că fredonam împreună, pe la 5 ani, Fata din Vis, când nu-mi venea s-adorm. O pierduse pe bunica foarte de tânăr.

La fiecare pensie îmi cumpăra o cutie enormă de bomboane “fine” şi mi-o lăsa pe cel mai de sus raft din dulapul cu haine, treaba mea cum ajungeam să le mănânc. Îi plăcea să ne jucăm mult.

Îmi dădea din timpul lui o-ho, dar nu mă “supraveghea”, cum ştiau ai mei, ci îmi punea mereu cap la cap nişte răspunsuri la ploaia de întrebări; pentru el nu eram prea mică, las-o. Mi-amintesc că stăteam împreună pe ţintarul ăla iar şi iar şi iar şi iar până câştigam isteţ, nu din greşeala lui sau pentru că mă lăsa el special să câştig.

Mereu când ajung acasă, la Bran, şi mă uit de la poartă la geamul de la bucătărie, aproape îmi dau lacrimile. Pe la şapte ani îmi luam palme la fund pentru că împrăştiasem cerneala pe perdele, în loc să-mi fac temele iar bunicu’ era certat cu furie de mama că nu fusese atent la mine cât lipsiseră ea şi tata, prinşi la muncă. De fapt, el mă lăsa singură în unele după-amiezi, la masa de la geam, special ca să visez. Din când în când, bătea cu arătătorul în sticlă, de afară, ca să mă întrebe cât e ceasul şi ce-am mai inventat. Nota tot-tot într-un carneţel, cu creion chimic.

A fost cel mai atent la mine bărbat pe care-l ştiu.

Si, la un moment dat, cateva mii de femei brodau pentru el

Nea Agop, 80, zice că va reveni ea, moda hainelor bine croite, bine cusute, din materiale care-ţi adoră trupul! Impecabile, da’ să ţi le permiţi. Până una-alta, cumpărăm cârpe… strâmbe, şifonate, de ne “mănâncă”. Şi scumpe. Pe astea le cerem, pe astea le execută şi fabricile lui, fără ca el să mai verifice comenzile la plecare spre retaileri, că nu-i deloc încântat de ce livrează, recunoaşte.

Sper sincer să trăiască 100 de ani şi s-o apuce iar, merită! Mai ales pentru că mi-a rămas în minte modestia şi bucuria cu care spune aici, dupa vreo 60 de ani de confecţii pentru lumea mare, că, la un moment dat, câteva mii de femei brodau pentru el. De fapt, pentru brandurile pentru care el lucra cu migală şi respect – mai tot Champs Elysees – spre desosebire de acum.

Mă înclin în faţa celor ce reuşesc să dea de muncă! Cei ce ştiu, chit că-s patroni, să facă treaba la fel de bine ca angajaţii, dacă e cazul. Aşa, ca nea Agop. Şi mi-ar plăcea mult să ajung fix aşa, odată. Mi-ar plăcea, de fapt, să fiu parte din acel retailer român de modă care va cuceri Europa şi Asia, v-am mai zis. Şanse sunt, numai să curgă banii dintr-un scoc şi să le crească, vorba lu’ bunicu’.

Apropos de cucerit lumea româneşte, mi-a rămas în minte şi felul în care o descrie pe Aneta Bogdan partenerul ei de business; e un moment nebun, curajos, deschid filială Brandient (agenţia autohtonă de branding care a făcut minuni pentru Bit Defender) în Singapore: “Îi pasă. Enorm. De reputaţia nepătată, de excelenţă, de oamenii ei, de clienţii antreprenori care îşi macină sănătatea ca să fabrice prosperitate pentru comunităţile lor. Îi pasă de ţara asta amărâtă. O bănuiesc chiar că vrea să cucerească Asia doar ca să arate cât de tari sunt românii. Aşa de tare îi pasă.” Deci de urmărit.

Au cumparat toate cosmarurile si au dat drumul la vise

De ce-ai cumpara ce nu-ti place, doar n-ai innebunit? Pai…  ca sa scapi sigur lumea de urat si sa dai drumul in ea doar frumosului, poate? Asa si cu baietii astia, prieteni de-ai mei, de unul dintre ei v-am mai povestit, istet si cool din cale-afara.

S-au prezentat la Graz, weekendul trecut, au cumparat cosmarurile a peste o suta de oameni si au dat drumul la vise prin amulete si totemuri incarcate pozitiv. Intr-un magazin magic care le-a propus locuitorilor orasului un ceremonial de shopping mai… de pe alta lume, se-ntelege

Ditamai bucuria mea, doar stiti ca sunt fata de blanar: am putut fi de folos scenariului si mizei cu niste blanuri din atelierul nostru! Incarcate de vise-vise.