Nu mai alerga

de Cătălin Stănescu

Nu alerga, nu te’mpiedica, nu protesta, spune ceva. Ştii foarte bine că ai probleme cu inima, cu glezna, cu câinii vagabonzi, cu părinţii divorţaţi, cu mătuşile din America de Sud, cu ouăle Kinder, de mine ce să mai zic.

Mai lasă naibii paharul de vin, o să cazi în baie şi n’are cine să te prindă, recită-mi din Shakespeare, mai trage puţin din ţigara de foi, muşcă-mă de fund pe marginea drumului, nu mai alerga, nu mai fluiera, ai probleme, nu mai căuta pilule la ora doişpe din noapte când eşti deja beată şi eu fac infarct cu tine în cadă. 

Nu te vopsi, ai grijă de copii, nu primi daruri, pe loc te vor minţi. Fă-ţi analizele, trebuie să faci copii, recită-mi din Shakespeare, spune-mi prostii. But in the limit of the British decency.

****

Mereu la începutul lui martie, mereu serile, îi rog să ne scrie. Ştiu sigur că ne vor bucura, că ne vor inspira, că vor da cu alifie. Sunt Domni Bine, mai rar ca ei!

Roseste!

de Ovidiu Militaru

Se zice că femeia roşeşte de cinci ori în viaţă: Prima dată roşeşte când o face pentru prima dată. A doua oară roşeşte când înşeală pentru prima dată. A treia oară roşeşte când o face şi dimineaţa găseşte bani pe noptieră. A patra oară roşeşte când oferă bani pentru a o face. A cincea oară roşeşte când oferă bani şi e refuzată. Da, bancul ăsta-i o mizerie, aşa că uită-l repede şi roşeşte!

Roşeşte când se fâstâceşte invitându-te la o cafea – timiditatea e un lucru rar într-o lume a tupeului.

Roşeşte când primeşti de Mărţişor o buburuză din lemn pictat în loc de broşă cu cristale Swarovski – la naiba cu pietrele mondene din ziua de azi.

Roşeşte când îţi spune că aspiratul casei e treabă de bărbat – câţi mai şmotruiesc prin casă azi?

Roşeşte când îţi oferă mâna să cobori din autobuz – unde mai găseşti azi aşa cavaleri?

Roşeşte într-o barcă, pe valurile mării, când îţi spune “Tu eşti Adnana mea” – piratul şi-a găsit sirena.

Roşeşte în vârf de munte când îţi arată lumea zicându-ţi că ai voştri copii o vor face şi mai frumoasă – cine îşi mai ia astfel de angajamente într-o lume a crizelor fără sfârşit?

Roşeşte marţi, în sms-ul de la el scrie “Eşti frumoasă” – cum ai putea să-l contrazici?

Roşeşte miercuri, de când eşti cu el n-ai ratat nici un film Orange.

Roşeşte joi, când pleci nervoasă la maică-ta şi strigă după tine “să te întorci repede, nu pot trăi fără tine”.

Roşeşte vineri, oricât de lungă ar fi berea cu băieţii – “Nu fi ţâfnoasă, că tot la tine mă întorc”

Roşeşte sâmbătă, în piaţă la Crângaşi – ce delicat alege el piersicile.

Roşeşte duminică, în timp ce-ţi numără atent aluniţele – câtă răbdare poate să aibă omul ăsta.

Roşeşte luni, când nu te lasă să te dai jos din pat – unde te-oi grăbi aşa dimineaţa?

Roşeşte când spune DA cu un nod în gât mai mare ca unul Windsor – tu eşti aleasa lui.

Eşti femeie. Roşeşte!

****

Mereu la începutul lui martie, mereu serile, îi rog să ne scrie. Ştiu sigur că ne vor bucura, că ne vor inspira, că vor da cu alifie. Sunt Domni Bine, mai rar ca ei!

Femeia mea perfecta

de Brăduţ Ulmanu

Credeam că o să copilăresc toată viaţa. Şi că sunt fericit aşa, călător de la una la alta, fără griji, fără alte răspunderi decât propria mea persoană.

A apărut subţire, cu părul miere (iar asta e o metaforă pe care doar noi doi o înţelegem pe deplin) şi, pe nesimţite, lumea a început să-şi schimbe înţelesul.

Mi-a spus, la primul ceai băut împreună, pe când încă nu eram împreună, că vrea copii. Nu vrei copii, i-am spus, îţi spun eu, că ştiu, am avut câine. Te trezeşte dis-de-dimineaţă, trebuie să-l scoţi afară, să-l speli, să-i faci de mâncare, să-l duci la doctor.

(Poate atunci mi-am dat seama că, de fapt, nu am fost niciodată chiar fără griji şi fără răspunderi. Am avut grijă de un câine, asta nu e puţin lucru.)

Femeia perfectă, aşa imperfectă cum este, nu te schimbă. Te face să te descoperi. Să afli lucruri despre tine pe care nu le ştiai, de care nu te credeai în stare, pe care le căutai fără să ştii că le cauţi.

A apărut subţire, cu părul miere, cu ochii cer, cu fundul ei bombat şi cu tricoul ei negru cu un &, &-ul care lipsea din viaţa mea. Pe nesimţite, lumea a început să-şi schimbe înţelesul, apoi eu & ea am făcut lumea mai mare. Am dat lumii un copil, am schimbat-o, carevasăzică.

Pentru că femeia perfectă, aşa imperfectă cum este, nu te schimbă. Schimbă lumea din jurul tău. Şi te ajută şi pe tine să descoperi că poţi să schimbi lumea.

****

Mereu la începutul lui martie, mereu serile, îi rog să ne scrie. Ştiu sigur că ne vor bucura, că ne vor inspira, că vor da cu alifie. Sunt Domni Bine, mai rar ca ei!

Femeile-plase

de Vlad Mixich

Plase, pungi, uneori bătrânele le mai spun şi sacoşe. Curg plasele în şir indian pe străzi, curg în asalt prin pieţe, plase, plase la doi lei bucata. Desfac carnea fină în două dungi înţepător de roşii. Jecmănesc de netezime chiar şi cea mai tânără piele atunci când sunt încărcate. Şi, de obicei, sunt mult prea încărcate. Plasele astea suprapline sunt cazmaua româncei crucificate pe sfoara tranziţiei. Iar pielea dintre plase arde, insuficient de tare ca să urle, prea tare ca să uite.

Îţi zici: “Ia uite-l şi pe ăsta cum vrea să facă literatură”. Dar cască ochii pe stradă la femei de-o vârstă cu mama. Şi-o să vezi plasele. Ca o Alpha Centauri, la fiecare fix 30 de minute o plasă din asta trece prin faţa ferestrelor noastre. Ne doare undeva că pe ea o dor mâinile. Dacă ne-ar arunca un cuvânt rugător, i-am răspunde cu bruscheţea cool de astăzi: „Ce-i, mamaie, te doare-n plasă?“. Râsul ne-ar umple falca cum ne umple şi mâncarea zilnic cărată de o altă femeie târâtă de plasele din care ne hrănim. Nu din sfârcuri de cometă, ca în poezie, ci din hăuri de plase, ca pe stradă.

 Literatură zici? Dar pe tine, frate, cine te hrăneşte?

Desigur, şi acum o sută de ani existau femei şi mame. Nu aveau voie să facă o sumedenie de lucruri. Nu aveau voie să facă o facultate, nici să meargă singure pe stradă sau să se amestece în treburile bărbăteşti. Nu se cuvenea să-şi câştige singure banii iar cele din lumea bună îndeobşte nici nu aveau voie să aibă un serviciu.

Pălăriile însă se ridicau în calea lor iar buzele cu mustăţi se aplecau. Păcat mare era să vezi domn sau băietan umblând alături de o femeie încărcată de poveri. Slujba lor era să-şi îngrijească gospodăria, care nu e lucru de şagă, indiferent de ce secol vorbeşti.

Vocaţia lor era să-şi iubească familia. Nu erau considerate inferioare bărbaţilor. Erau considerate altfel.

În mileniul trei, femeile au ajuns egale cu bărbaţii lor. Sobre doamne masculinizate, în costume severe, se întorc târziu în seară în casa lor însingurată şi independentă. Mileniul trei a inventat o nouă noţiune: femeia-burlac.

La polul opus sunt „bunele“ cu buric gol şi viitorul aşijderea. Aici, frumuseţea devine un soi de rob al portofelului. După ce robul expiră, şi dreptul la viaţă este retras. Mileniul trei a mai inventat o noţiune: femeia-decor.

Dar între cele două secole stă generaţia mamelor noastre. Prea tinere ca să apuce să fie altfel decât bărbaţii, prea bătrâne ca să apuce să fie egale. Aflate între cele două maluri ale statutului feminin, fetele născute la mijlocul secolului trecut s-au văzut silite să fie în acelaşi timp şi neveste bune, şi oameni ai muncii. Dimineaţa în fabrica statului, seara în bucătăria familiei.

Destinul a cerut unei întregi generaţii măsura unui om dublu. Au trăit vremuri fără aplecări de buze şi fără confortul semipreparatelor. E generaţia femeilor-plase şi nu exagerez când spun că multe dintre ele au atins (fără să ştie) aproape starea unei sfinte. Nu o sfântă cu miros de roze şi stigmate. O sfântă cu duh de sudoare şi-n palme cu julituri lăsate de plase.

E săptămâna cu 1 şi 8 martie! Noi bărbaţii trebuie să fim galanţi cu iubitele. Darnici cu femeile. Există, însă, vreun dar suficient de mare pentru femeile-plase?

****

Mereu la începutul lui martie, mereu serile, îi rog să ne scrie. Ştiu sigur că ne vor bucura, că ne vor inspira, că vor da cu alifie. Sunt Domni Bine, mai rar ca ei!

Rasplati pentru supereroine. Caci nu exista supereroi

Sper că n-aşteptaţi un superbărbat să vă facă minuni şi cadouri, sper că vă descurcaţi foarte bine singure, că sunteţi, deci, propriile voastre supereroine măcar o dată pe săptămână, ca să daţi liniştite cu cardul în fiecare weekend, de răsplată!

Eu aşa mi-am propus anul ăsta, mereu comparându-mă pe mine dintr-o vineri cu mine din vinerea următoare: să fiu mai înţeleaptă, mai veselă, mai grijulie cu cine merită, mai plină de idei bune, mai ordonată, mai dormită şi mai la timp, mai verde şi mai lady, schimbătoare de becuri arse pe scară fără nervi că nu se bagă nimeni altcineva la treaba asta cinci zile la rând, mai uimitoare de la o săptămână la alta.

Şi cum îmi iese, cum îmi cumpăr tot felul. Să vă şi recomand una-alta, spor la shopping!

Colierele Atelier Bijou, s-aveţi de ce să vă ţineţi, în caz că-i cutremur emoţional şi nu-s buzunare prin preajmă

Tricoul Venera Arapu, neapărat să-l purtaţi voi pe el, nu el pe voi

Fustele şi rochiile diafane TinaR plus rochia cu unicorn Irina Irimia, s-arătaţi şi incredibil de cuminte

Borsetele şi genţile de laptop Delikates, ca să luaţi metroul mai des decât taxiul, de mândre, de cool

Bijuteriile Cochet Maison, să se mire toţi de cât de elegant puteţi purta nişte cizme de cauciuc pe fleaşca asta

Rochia Lana cu oameni în poală şi geanta Giuka din ponei, pentru că veţi atrage fantezia cui trebuie

Cred rau in loialitate. Si-n cizmele de cauciuc!

Uite un interviu “ce drăguuuuuuţ!” pe care l-am dat, de curând, unui site… bine intenţionat. Poate ne ştim de azi, de ieri şi ajută să ne cunoaştem mai bine. Aş primi întrebări mai grele, dacă poftiţi, tot m-am luat să răspund şi la d-astea de modă şi viaţă, pe lângă alea de modă şi afaceri care-s parte din jobul de “iluminator de brend”.

Culmea, continui să cred că există întrebări bune, magice, care dezlănţuie treburi mamă-mamă!, lumi nebănuite. Chit că, lunar, din presa mare, şi de la jurnalişti, şi de la oamenii de vânzări, primesc întrebări vai-mama-lor, nedocumentate, ce-o-fi-aia-curiozitate-cum-se-scrie? Mai cred rău în loialitate şi-n cizmele de cauciuc, anul ăsta, dacă tot am ajuns să glumim pe subiect

Poate nu ne ştim de azi, de ieri, ci de o-ho. În cazul ăsta, lăsaţi-mi numărul vostru de telefon într-un mesaj, pe Facebook, toate contactele mele din ultimii zece ani au rămas pe bancheta din spate a unui taximetrist cu ceafă groasă care a gonit pe Eminescu-n jos şi dus a fost.

De când eşti atrasă de modă?

Sunt fată de blănari. Am crescut văzând Bucegii pe geam, într-un atelier cu o minunată sobă de teracotă şi o mamă care muncea la cojoace „de Neckermann” şi haine luxoase de blană, fredonând Patricia Kaas, Eros Ramazzotti, Gianna Nannini şi zâmbind încontinuu.

Adunată într-un colţ cu nişte caiete în care „cârcăleam” poveşti la sfârşitul cărora îmi exersam semnătura pe cel puţin patru rânduri şi nu-mi ieşea nicicum (haioasă treabă, am ajuns jurnalist şi am semnat şi am tot semnat…), îi urmăream tiparele, răscroielile, cusăturile, finisajele, bucuria! Făcea moda străzii, din octombrie în martie, în Braşov, în anii ’90, cu ce-i ieşea din mâini.

Ce reprezintă moda pentru tine: o pasiune sau un job?

Acum, e o felie de viaţă în care mă străduiesc să livrez tot mai multă fericire. Din partea celui mai mare şi mai vechi retailer local de modă, TinaR, căruia i-am pus o singură mare miză, în 2011, când am acceptat să-i gestionez relansarea: să ajungă să-şi asorteze hainele cu zâmbetele cât mai multor românce între 20 şi 50 de ani. Şi repede. Pentru că-i de cucerit multe alte pieţe!

Dintotdeauna, refugiu, terapie… Chit că mă ascund în atelierul mamei şi cos botoşi din blană pentru bebeluşi sau pe marile bulevarde de shopping din lume şi mor după vitrinele cu scenografie inedită  ale retailerilor de modă high-end, chit că mă pierd în reclamele Tiffany&Co despre viaţa perfectă în doi sau în colecţiile lui Haider Ackermann din ultimii ani, chit că stau la un reality-check cu Lucian Broscăţean, cel mai muncitor şi strălucitor din noua gardă de designeri români.

Ce colaborări în domeniul modei ai avut şi ai?

Sunt un fel de arhitect de brand în grupul TinaR, de şase luni, cum vă povesteam; încerc să mă îngrijesc cât mai inspirat de strategie şi de tot felul de mişcări pentru împlinirea ei, online şi offline, cu o gaşcă de oameni faini alături. Voi fi… de vină, să zicem, pentru deschiderea unui concept store în Capitală, spre final de 2012, investiţia unui grup internaţional de modă. Încerc să fac şi niţel coaching pe nişte proiecte curajoase care au scos capul de curând şi vor bucura multă lume bună.

Am scris poveştile unor oameni al naibii de speciali, pornind de la modă, în Tabu şi Esquire; hipsteri şi bărbaţi români repere de stil în bresla lor, în zilele noastre, de exemplu. Am construit şi avut grijă o vreme de  prima echipa de jurnalişti online din România ce umblau zilnic prin magazine cu rostul de a transmite cele mai relevante noutăţi de shopping, noutăţi care să te ajute să-ţi cheltuieşti cât mai isteţ banii, după nevoi şi nevoi; redacţia ShoppingNews.ro.

Am cumpărat haine, contând pe tot felul de bugete, pentru fel şi fel de domni care şi-au dorit să înveţe s-o facă singuri şi cât mai bine, fără mine, consultantul de garderobă. Am fost un fel de antrenor pentru câţiva designeri tineri din ţară şi un fel de  lobbist cu rost de creştere a calităţii comerţului local, sub tutela FashionandBeauty.ro, unde am scris-scris-scris alături de Ovidiu Buta. Am muncit în echipa Inspired, concursul de idei care le „face vânt” studenţilor în meserii, confruntându-i cu marii actori din design, fotografie, arhitectura… Am muncit în echipele Dialog Textil şi Vitrina, singurele publicaţii de business din ţară care ajungeau la producătorii români de confecţii cu informaţie specializată, cu oportunităţi, cu idei de suport pentru afaceri.

Ce înseamnă să fii la modă?

Nu încurajez pe nimeni să se chinuie să se îmbrace ca Xuleasca sau ca pe podium. Dar hai să explic scurt ce-i cu acest „la modă”: fără să vrem ajungem trendy, dacă vom cumpăra din magazinele marilor retaileri mass-market unde tendinţele sunt, sezon de sezon, declinate în tot soiul de piese la modă, la preţuri mici. Simplu, ce atâta chin?

Sunt româncele la modă, ce le recomanzi?

Curaj să experimenteze, să se caute. Să asorteze modă high-end cu modă low-end, portocaliu cu roz, aur cu argint, şosete cu sandale… Nu cred, zău, că treaba asta-i mai ceva decât să ţii o casă, un job, un bărbat. Deci curaj! Şi un zâmbet, neapărat, la fiecare ieşire din casă.

Se poartă în România ce se poartă şi în afara ţării sau avem tendinţe specifice?

Se poartă ce ne permitem; acces avem la aproape tot, de câţiva ani. Hainele ne reflectă teribil depresia naţională, dar şi lipsa de lideri care să ne inspire eleganţă… chiar scriam anul trecut pe vremea asta  despre aşteptările mele de la  Prima Doamnă!

Am răspuns gândindu-mă la ce văd în spaţiile publice, nu în „secta” sau breasla mea, unde oamenii trăiesc nebuneşte, cu multă poftă de inedit şi asta se vede în alegerile pe care le fac – mâncare, haine, locuinţă, vacanţe.

Ce îţi place şi ce nu îţi place la moda străzii din România?

Îmi pare rău că sunt singura care are palton de iarnă verde-smarald încins cu o curea galben-neon, în forfota de la zece dimineaţa, sprintenind spre muncă. Îmi pare bine că îmi zâmbesc mulţi, pe drum, e semn că-i inspiră, că-i pune pe gânduri, că-i va determina să aleagă roşu în loc de gri, iarna viitoare, poate?

Blogul tău, A Lady Look, e adăpostul exerciţiilor tale de înţelegere, în paşi mici, dar siguri, pentru cele mai bune decizii de cumpărare. Ce ne sfătuieşti să cumpărăm în sezonul primăvară-vară 2012?

Haine din colecţia de primăvară TinaR: parc-ar fi o cutie cu bomboane fondante, aşa ni s-a spus şi aşa ne-am şi dorit să iasă! Aur: inele care poartă grădini, oraşe, virtuţi pe ele. Bilete spre Maribor: e capitală culturală europeană, anul ăsta, şi merită să faceţi acolo un concediu cu părinţii!

Ce înseamnă să fii un consumator de modă educat?

Să fii curios, să investighezi, să ai mereu de unde să alegi, indiferent ce cauţi, să ştii bine cine merită cu adevărat banii tăi pe un sacou impecabil, pe un ceas fin, pe o pereche de balerini, pe un tricou sută la sută bumbac, de tăvăleală mult şi bine, pe o geacă de piele, pe un trenci şi să-i fii loial. Să fii conştient că dacă tu şi prietenii tăi şi prietenii prietenilor tăi nu mai cumpăraţi, de dezamăgiţi, se va zdruncina un business. Să-ţi fie foarte clar, aşadar, ce putere ai.

Ce sfaturi ai pentru cititoarele StyleAndTheCity.ro?

Risc puţin cu trei îndemnuri nonfashionistice: ţineţi televizorul mai mult închis şi citiţi săptămânal http://ivcelnaiv.ro + http://www.eroiiromanieichic.ro, o să vă bucure şi inspire; măcar într-o seară, daţi banii ca să o ascultaţi pe doamna Filitti istorisind fermecător, în loc să mergeţi în Gaia;  faceţi-vă timp pentru oamenii care ţin enorm la voi, aveţi mare grijă de ei, Sex and The City e, înaintea unei lecţii de stil, o lecţie despre prietenie!

Cu nebunii si naivii facem treaba

Urma să fie biciuit de o sută de ori, fusese ales la întâmplare, legat şi pregătit să fie dat exemplu. Omorât. Câţiva negri, sclavi ca şi el, reuşiseră să fugă de pe plantaţie. Celor pe care încă-i mai avea, stăpânul trebuia să le spulbere orice eventual plan de bine, ce bine meritau “unii ca ei”?

Şi-l biciuieşte o dată şi-l biciuieşte de două ori şi-l biciuieşte de cinci ori şi stăpâna sare şi-i acoperă spinarea cu trupul ei. Şi stăpânul dă cu biciul a şasea oară şi bluza ei albă din pânză topită se umple un-doi de sânge şi el pleacă plin de nervi. “Nebună femeia, ce-a făcut să-l salveze, frate!”, mi-au zis mulţi alături de care am văzut filmul construit după o poveste reală.

Jurnalele femeii din vremea în care a fost soţie de aşa-ceva au fost citite în Parlament şi au dat rău peste cap prejudecăţile în SUA sclaviei, a meritat fiecare nebunie, fiecare risc pentru negri, ani în şir până atunci! Ea a văzut şi simţit mult dincolo de momentul biciuirii şi pentru asta o ador. Îi ador pe toţi nebunii vizionari, cred că încă pot ajunge să mişte incredibil.

Îi ador şi pe naivii vizionari, deseori pun pe gânduri inedit şi iscă lucruri memorabile. De urmărit pe timişorenii de la asociaţia Look Inside, care lasă pungi cu detergent, umbrele, cărţi, cutii cu bomboane, tricouri, jeanşi, mărunţiş pe unde apucă prin oraş.

Aşa, “cu drag, pentru cine are nevoie”, cum scrie pe biletul ataşat lucrurilor. Şi cu dorinţa ca ăi de le primesc să facă la fel: un act de generozitate anonimă, o surpriză! Într-o vreme în care toate pieţele centrale ale României urlă că vor şi au nevoie şi vor şi se deprimă teribil că nu primesc nimic de la Stat… şi nici nu vor primi.

Sunteţi sau nu de acord, eu cred că schimbarea poate începe abia atunci când nu mai aşteptăm absolut nimic de la stat-guvern-neant. Când riscăm să fim mai nebuni (curajoşi) şi mai naivi (generoşi) ca niciodată, cât mai mulţi, în felia care ne doare.

Aşa o să facem treabă, aşa o să-l câştigăm pe mai binele care visăm să apară.

Si-asa mi-au distrus barbatii astia garderoba

Sunt haine în care nu mai intri peste an. Nu pentru că ai fi trecut brusc de la 36 la 42, ci pentru că nu te mai ţine sufletul, pentru că doar undeva, alături de un el, te încăpeau perfect.

Stătea în uşă şi zâmbea la cum îmi făceam eu repede, sigur! bagajul pe pat, ca să plecăm în weekend cât mai repede. Aranjam la el în sânii goi, îmbrăcată-n blugi, cu fermoarul tras trei sferturi. S-a trezit spunându-mi că-i un profil bun de reclamă. N-am mai putut să port blugi vreme de doi ani după ce ne-am despărţit, m-am chinuit cu toate neamurile de pantaloni, mai mult şi mai puţin băţoşi.

M-a mângâiat cu arătătorul drept, pe dosul mâinii stângi, din palmă până la cot şi înapoi, atât, de la unu la şase dimineaţa, când ne-a bombănit maşina de gunoi toată liniştea. Nu ştiu ce mă apucase de-mi luasem tricoul foarte subţire şi gri, în loc de bluza pufoasă de pijama, pe frigul ăla din apartament; habar n-aveam că o să apară, că o să rămână… Nu l-am mai putut purta de atunci, un bazic de folos aproape zilnic.

Putea fi bluza de mătase perfectă pentru orice întâlnire glorioasă de business. Dar de când m-am trezit ruşinată, aşezată cuminte la el în sufragerie, povestind din redacţie, cu un nasture lipsă, pentru ca, o oră mai târziu, să nu mai conteze niciun nasture, nu pot s-o mai port, merită încărcătura aia şi doar aia, aşa că stă şi stă pe umeraş.

Şi-o să vreau să plec la mare des, şi-o să vreau să arunc peste costumul de baie tunica aia portocalie, transparentă, pe care n-o spăl niciodată, rămâne îmbâcsită cu nisipapăsoare, şi n-o să pot, am purtat-o şi în seara cu furtună mare în Bucureşti şi cu noi doi obligaţi să rămânem împreună, cu becul care a pocnit, oops! ce-i de făcut? şi tot ce aţi face şi voi după.

Peste jumătate dintre piesele din garderoba ultimilor trei ani sunt legate de momente de-astea ale naibii, nicio şansă să mai scot hainele în lume. De aici, bătăi mari de cap la asorteuri, bani mulţi pe lucruri noi, cât mai noi… nervi şi râsete: am fost îndrăgostită în serie până mai ieri şi mi-au distrus bărbaţii ăştia, patru, paisprezece, patruzeci de ei, garderoba.

Fiecare mi-a furat câte ceva. Poate şi vouă.