Să n-ajungă un apretat cu obsesia sutelor de mii de euro pe an din business. Să fie mereu tipul ăla brunet cu ochi albaştri rău care zburdă prin lume în tenişi, purtând elegant şi electrizant într-o ţinută un mix de trei printuri, cu trenă de tipe suspinând. Şi să facă aşa milionul: învăţând alţi bărbaţi să aibă aceeaşi îndrăzneală şi nonşalanţă, după ce-au prins baza într-ale îmbrăcării şi gentălmaniei.

Vorba unei prietene: “Hopa, există aşa bărbaţi fini, fără să depui tu nişte efort pe lângă ei?”. Există, cu SARTO şi Academia de Stil, proiectele lui Alex.

“Poate n-ar fi fost nimic, dacă n-ai fi scris despre mine în revistă”, mi-a zis acum ceva timp. Faptul că am scris în ghidul de stil Esquire a fost, din senin, acum doi ani, vreme în care era specialist în achiziţii IT la ditamai compania, un credit care i-a dat serios de gândit! “Eu, icon, hmm…”

Şi din provocare în provocare, din exerciţiu în exerciţiu, din credit în credit, şi stilistic, şi afaceristic, Alex a ajuns să lase tot pentru moda masculină unde cred tare că poate avea forţă de locomotivă TGV!

Şi uite că v-aşteaptă iubiţii la showroomul brandului său de costume made to measure să facă să fie mult mai bine şi frumos, na.

Ieşim rar la evenimente bucureştene, însă când ieşim sigur e cu rost de a găsi prospeţime, super isteţime, alternative wow! Una dintre noi e stilist la cea mai vândută revistă pentru femei din ţară, alta e editor la unul dintre cele mai apreciate bloguri de modă şi frumuseţe pe plan internaţional, alta are grijă online de cel mai puternic magazin de modă high-end din România iar eu am grijă online şi offline de cel mai puternic brand românesc de modă mass-market.

Din businessul în care lucrăm, fiecare putem influenţa câte un pic carierele foarte tinerilor creativi, numai să dăm peste ei! Căci la Cocor, în seara aia, n-am dat. Mai tot şoul a fost ca şi cum ne-am fi uitat la desene animate. Am identificat din zeci de ţinute doar patru corecte, cât de cât frumoase şi purtabile. Ce inspirate, adică sărate şi piperate, dar cu bun simţ, ce făcute pentru oameni? Parcă miza tuturor studenţilor ar fi fost “să-mi iasă special, special spre supranatural”, fără limita ridicolului.

Şi nici nu vă imaginaţi ce ciudă pe noi patru! Pentru că ne-ar plăcea e-norm să avem des despre cine scrie nou femeilor din ţară şi din străinătate, piesele cui alege nou pentru pictoriale, mintea şi mâna cui s-o folosim nou în proiecte mari de creaţie şi producţie pentru fashioniste! Căci despre asta e moda, în final: despre vânzare unor inse care se plimbă cool prin lume, tare mândre de ce poartă, influenţând astfel alegerile altor inse.

Nu mai invoc şcoala în dezastrul din seara aia, nu mai e marele argument, cred în autonomia în învăţare, mai ales anii ăştia; de fapt, cred de mult în ea, pentru că am învăţat singură tot ce ştiu, nu m-a dădăcit nimeni, de la scris pentru hârtie sau ecran la marketing şi comunicare pentru diferite felii de business la  management de proiect online de publishing sau de comerţ.

Aşadar am aşteptări. Mari. Foarte mari. De la cei foarte mici. Vreau ca, dacă-mi mai iau un dulap, cu ei să-l umplu. Unul pe lună să mă facă să-l doresc! Şi apoi să discutăm business. Virtual, dulapul există deja, uite AICI pe cine am ales până acum dintre ăi mai “bătrâni” designeri români, o să tot adaug, poate aveţi recomandări dintre cei foarte tineri!

Vorba aia, de femeie din 2012, ţin de bani atârnându-i pe umeraşele Pinterest

]]> http://www.ladylook.ro/daca-mi-mai-iau-un-dulap-ce-credeti.html/feed/ 4 http://www.ladylook.ro/tot-doi-baieti-de-nota-zece.html?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=tot-doi-baieti-de-nota-zece http://www.ladylook.ro/tot-doi-baieti-de-nota-zece.html#comments Thu, 26 Apr 2012 07:15:45 +0000 Paula http://www.ladylook.ro/?p=4324 M-a pus naiba să zic într-o seară, de curând, între prietene, că-mi place tipul ăsta, unul foarte mişto la cap. După munca lui şi după o poză de pe Google de acum n ani. A doua zi îi ştiam şi numărul la pantofi, vorba aia, fără să vreau, ele se interesaseră! Ca fetele… minunate.

Sigur aţi umblat prin barurile gândite de el, poate v-aţi şi prins că-s mâna aceluiaşi om: Energiea, Atelier Mecanic, Papiota, Laboratorul de cocktailuri. Sunt proiecte create şi amenajate după documentarea poveştii spaţiilor şi împrejurimilor. Spaţii cu o istorie valoroasă care a dictat natural designul. Un design ce aminteşte în cele mai cool, inspirate feluri de ce-am avut şi ce-am pierdut.

Mi se pare de nota zece să nu schimbi tot, futurist, dacă ai ocazia, ci să construieşti foarte sănătos, cu twist, pe ce merită din memoria colectivă. Deci e de nota zece arhitectul Corvin Cristian, zău.

Acum nişte ani, într-o iarnă, eram o copilă care implora o semnătură de la ditamai şefia chirurgiei Universitarului pentru intervenţia asta, o copilă care sfida operaţia clasică de hernie. Printre primii inşi cu aşa gând, dar cum dorinţa unei alternative la cuţit a fost tot mai mare anii următori iar tipul asta a oferit, o minune!, printre câteva mii de inşi care au luat semnătura până azi! Aşa i-am dat credit nucleoplastiei. Şi nu degeaba! Tata sprinteneşte azi.

La intervenţie a fost conştient, a văzut bine ce i se întâmplă, şi-a zis bancuri cu tipul, meşter în coloane vertebrale, iar recuperarea a fost de o după-amiază în spital şi de trei luni cu antiinflamatoare pe lângă casă.

Când l-am întrebat, de curând, pe tip ce mai e cu viaţa lui, mi-a răspuns “Sunt fericit, scap de cuţit femeile cu fibrom uterin, ce mi-aş putea dori mai mult?”. Între timp, nucleoplastiei i s-a alăturat embolizarea, o alternativă minune la intrarea bisturiului acolo jos. Ăsta portofoliu, astea practici aplaudate internaţional, ăsta medic de nota zece: Rareş Nechifor.

În zilele în care trebuie neapărat să-mi arăt faţa, mă spăl pe păr şi mă dau cu crema asta noaptea iar dimineaţa mă rimelez cu volum, îmi pun un ruj corai cu conturul fin efasat şi uit de bijuterii.

Crema asta şterge oboseala un-doi-trei şi-ţi dă strălucirea aia fericită. Şi costă 14 lei, nu 400, cât am ajuns să plătesc anul trecut pe ceva pe care scria cu auriu ANTI FATIGUE. E din conifere, lavandă, busuioc şi ricin plus ceară de albine.

Carpicon Plant se numeşte, vine de la Elzin, o companie românească de zece ani pe piaţă ce-ar merita nişte ambalaje mai cool de produs şi un site mai din 2012… De o comunicare profesionistă şi de nişte vâlvă nu mai zic, pentru că habar n-am care-i sunt povestea, oamenii, magazinele ce-i distribuie munca peste tot în ţară.

Am habar doar de rezultatele minunate la nivelul pielii ale cremei mirosind de-te-ţii-de-nas a răşină! Şi mai ştiu sigur că o să plantez ce-am împodobit de Crăciunul lui 2011 în parc, în Ioanid, în curând, brazii fac minuni în multe feluri.

M-am cotrobăit şi eu de poze şi momente aşa, n-am rezistat. Ultimul moment e de acum un an, cam pe vremea asta: eram prinsă într-o iubire de mentorat într-atât, încât uitam cu săptămâna că am cont de Facebook, mă consumau tot soiul de targeturi de măiestrie pe care-mi propusesem să le-ating, ce dacă-i el aşa cul?, nu-i singurul! Ceea ce poate măsura succesul absorbţiei.

De atunci, nimic. Adică de toate, chiar împărţite pe anotimpuri, dar cu verificat reţelele sociale o dată la două ore în timpul petrecut împreună. Semn clar că nu-mi era de ajuns nici unul, altfel zis, suficient cât să răspundă întregii dorinţe, puteri & co. Şi-au fost şi foarte deştepţi, şi foarte haioşi, şi foarte curioşi, chiar şi foarte interesanţi, dar cu “program” fiecare, genul cum să uit de mine?

Nu-i deloc sănătos să-ţi laşi baltă prietenii, să-ţi fie el tot Universul, aşa ne aminteam mereu una alteia când ne lua naiba, adică dragostea, acum nişte ani, vreme în care ne vedeam mai în fiecare seară.

Dar mi-e c-a ajuns foarte sănătos să-ţi laşi baltă prietenii online, cu care te vezi în fiecare seară şi chiar să-ţi fie el tot Universul, în care să mai arunci, din când în când, câte un prieten, trei offline la… un grătar – să nu zic macaron sau teatru, fie; o să simţi nevoia să-l arăţi lumii importante pentru tine, aşa e, când e!

Un iubit măiastru te scapă de Facebook anii ăştia şi te reîntoarce la prietenii buni în carne şi oase. Cred că aşa, da. M-a-ntrebat cineva.

A fost ca şi cum un Armăsar vechi, stăpân de munte s-ar fi întâlnit cu un Beetle ieşit acum două duminici din producţie, care s-a pus pe urcat serpentinele spre vârful muntelui. El, trecut puţin de 80, eu, trecută puţin mai mult de 20.

Nu mă văzuse de mică, de când mă dădeam cu Pegasu’ verde, cu prea mare viteză pentru o fată, cică, la noi pe stradă. M-a studiat vreo trei minute cât am stat cu el pe bancă, pe aceeaşi stradă, a copilăriei până la 14 ani, în papuci de casă – blugi – cămaşă aurie mătăsoasă şi i-am povestit. Şi m-a întrerupt cu un “Te-am iubit de la început, să ştii!” şi m-a uimit serios cu replica asta, n-a mai reuşit-o nimeni de ceva vreme, cine mă mai iubeşte pe mine de la început?, sunt doi oameni mari şi laţi…

Şi aşa mi-a venit mie acum să fac declaraţia asta wow unor proiecte: deci dragelor, vă iubesc de la început, chit că nu-s nici mama, nici tata pentru voi. Iată-vă!

Cel mai aproape de azi mi-a plăcut că echipa de la Fishington Post l-a întrebat pe Tudor Chirilă care-i ăl mai frumos vers de l-a scris şi el a răspuns cu “Stelele-s pistruii nopţii”, memorabil la noi în gaşcă, cred că şi la voi. Şi mi-a mai plăcut că, în lista de 10 lucruri importante pentru el, Tudor a pus pe 5. “Merită să duci lupte grele ca să afli cine eşti” şi pe 8. “Emoţia; merită căutată.” Citiţi-i pe oamenii de la Friends Advertising la ei pe blog, mereu e ceva de învăţat de acolo de la fiecare musafir, de la fiecare analiză, de la fiecare ştire! M-am prezentat şi eu la raportul de blogger şi manager de marketing şi comunicare al TinaR la ei, aici, văd că lume necunoscută zice că-s superfemeie la sfârşit de interviu, uimitoare-i puterea internetului, zău!

Nu ştie mai nimeni ce vârstă am. De fapt, mereu am evitat subiectul, dar odată cu proiectul Sub 25, merită s-o strig: şi ce vârstă, ha! Scrie Gabi Piţurlea despre modă aici şi nu vă las decât două rânduri de-ale ei, despre cine a fost mult înainte de nea Sartorialist şi nu ştiaţi, pun  pariu, ca să vă cuceresc: “Într-un interviu din 1989 spunea, după un scurt moment de reflexie, că moda e armura pe care ne-o punem ca să supravieţuim realităţilor zilnice. După armuri pedalează chiar și acum, la 84 de ani, ca un băieţel pentru care strada e cea mai frumoasă biserică.”

Tipii de la Dapper Gents sunt cei mai frumoşi la cap pentru mine. Nu pentru că proiectul a fost visat cu unul dintre ei în balconul meu de Julietă de pe Eminescu, nici pentru că altul stă în celebra Piaţa Romană, nr.9 şi se tot consultă cu mine pe fotografii şi scriitură. Ci pentru că au trecut atâtea luni de la început şi ei continuă, în gaşcă de 4 prieteni, să le-arate bărbaţilor online cât de elegant poţi umbla şi-n ţara asta, bravo!

Şi pe Pinterest l-am iubit din prima zi, îl aşteptam să mă organizeze perfect în dorinţe-pasiuni, prea mi le împrăştiasem pe tot Facebook-ul. Dacă mă uit bine acum la mine, eu-s despre căzi, bărbaţi bine, cuvinte şi lucruri bijuterie, tot soiul de acasă-uri, umblat în pantofi frumoşi, un eventual dulap nou plin de creaţii ale designerilor români, ploi. Atât! Simplu.

Dac-aş vrea să câştig ceva luna asta, proiectul Scara de Bloc ar fi acel ceva, le-am scris un-doi cum am aflat că există oamenilor de-l meşteresc! Minunat mi se pare să te gândeşti tu, Administraţia Fondului Cultural Naţional, să dai bani la reamenajarea istorică a scărilor cu poveste din Capitală. Şi cum blocul meu e într-o zonă magică, Ioanid-Icoanei, parc-ar merita şi o spoială magică pe-năuntru…

Altele sunt restaurantele bucureştene din TOP3-ul personal după de-ale gurii, poate le ştiţi, au vechime: Harbour, Gargantua, Market 8. Dar el e-un restaurant pe care-l ştiu şi iubesc foarte de la început, e şi nou, mai ales pentru “ori ţi-asumi un statut când vii pe aici, ori stai acasă”. Punctează aşa, de exemplu, despre preţuri la cină: 90 de lei femeile, 120 de lei bărbaţii, 200 de lei milionarii şi invitaţii acestora, 250 de lei (sau 90 de lei fără factură) Preşedintele, miniştrii, parlamentarii; studenţii de la Conservator, Arte, Universitatea din Bucureşti, Teatru şi Teologie au 70% reducere. Neapărat să mergeţi la George Butunoiu şi Oskar!

De atunci refuz pur şi simplu să mă văd cu oameni care mă seacă de puteri stupid şi degeaba, îi ţin aproape doar pe cei care îmi dau puteri miraculoase, care construiesc alături de mine, care mă îmbogăţesc. Merităm ca timpul nostru să nu fie pentru oricine, şi profesional, şi personal. Nici mila! Şi trebuia să trec atent printr-un spital ca să-mi dau seama şi de asta.

La subsol, la ora 7, în câţiva metri pătraţi se îmbulzesc aproape şaptezeci de oameni la camerele de gardă urologie, dreapta, şi cardiologie, stânga. Se îmbulzesc s-aştepte şi s-aştepte, de fapt; nu iese nimeni dintre oficiali să anunţe ce medic e, ce medic nu, dacă apare toată ziua vreunul… Şi foarte puţini sunt însoţiţi, ca s-alerge cineva pentru ei să se intereseze, după n uşi. La parter, unde-i intrarea în spital, un gardian nu te lasă în mai nicio direcţie, oricum nu să urci, şi nu ştie mai nimic.

Medicii sunt la vizite şi operaţii la 1 şi 2, cel mai des, unde dacă reuşeşti s-ajungi, eşti urlată de asistente cu “Ce căutaţi, duduie, cine v-a dat voie?” şi râsă de studentele la medicină care-o ard pe etaje, etalându-şi genţile de firmă pe lângă halat.

Eu am fost o fericită (din cinci pe lună, bănuiesc) care a plecat cu problemele puse la punct din spitalul ăsta în câteva ore, fără să dea un ban; am alergat pe patru etaje, am deschis uşi cu mult curaj, am întrebat cu încrâncenare, am sunat pe mobil după medici plecaţi la cafele deci ziceţi că veniţi… în cât timp, mai precis? sunt jurnalist, de asta am numărul, am minţit, de fapt îl aveam dintr-o recomandare de la un medic pe care chiar îl respect, recomandare pe care nu am pomenit-o special.

Şi mi-a fost teribil de milă de toţi bolnavii care au rămas s-aştepte şi s-aştepte, cum ziceam. Am reuşit doar să ajut un tânăr să-şi reprogrameze operaţia la rinichi, ca să aibă timp să facă rost de acte să n-o plătească, şi o puştoaică să se liniştească, citindu-i din Jules Verne, a 23-a carte cumpărată dintre cele 4o de colecţie, bunica făcuse o criză de inimă cu ea de mână.

Ei m-au făcut să mă gândesc câtă nevoie e de un manager de comunicare cu ochii în patru, zâmbetul larg nonstop şi câteva cămări de răbdare care să facă minuni într-un loc în care medicii nu că-şi ignoră pacienţii, ci fug de ei cu neruşinare, se ascund! Ei m-au făcut să realizez că obişnuiesc să “administrez” milă unor oameni care n-o merită deloc, sănătoşi tun, independenţi: oameni care greşesc şi eu trebuie să-i iert căci deh, am obişnuit cu bunăvoinţa, oameni care nu fac nimic ca să aibă un trai mai bun şi eu trebuie să-i ajut căci deh, am obişnuit cu generozitatea şi altele, din câmpul ăsta lexical al milei.

Şi n-o s-o mai risipesc.

de Mihnea Măruţă

Cred că am descoperit secretul femeilor. Nu vreau să mă hazardez, ştiu că unii şi-au dedicat vieţile acestui scop şi tot s-au înşelat, dar trebuie să vă povestesc.

Ideea de pornire – care nu era nici pe departe atât de uimitoare precum concluzia la care aveam să ajung – mi-a venit uitându-mă cum îmi cresc fetele. Văzându-le tot mai mari, asistând la transformările lor miraculoase, apoi adăugând puţin context şi raportând acest amestec la evoluţiile unor femei mature pe care le cunosc, am înţeles că noi, bărbaţii, trăim într-o uriaşă minciună, un fel de “orbul găinii” la scară istorică.

Să-i spunem “orbul avansului”. (Iar aici e necesară o paranteză: cititoarele acestui text trebuie să ştie că, în general, bărbaţii, cei maturi şi normali, se evaluează relativ corect ca “sex”, ca “gender” – cum se zice mai nou -, şi nu-şi imaginează că le-ar fi superiori femeilor, luate tot în general; pur şi simplu consideră că există femei foarte deştepte şi femei proaste, harnice şi mai puţin, generoase şi egoiste ş.a.m.d.).

Iată o încercare de definiţie: “orbul avansului” este convingerea, de bună seamă greşită, prin care băieţii-mai-apoi-bărbaţi, începând din copilărie sau cel târziu din perioada pubertăţii, se situează pe ei înşişi cam la acelaşi nivel de înţelegere a vieţii cu fetele-mai-apoi-femei de vârsta lor.

E o inerţie pe care bărbaţii n-o confruntă niciodată cu adevărat şi în care femeile îi lasă să se complacă, nu din viclenie, ci pentru că, după cum vom vedea mai departe, nu are foarte mare importanţă. (Un alt motiv, dacă mă gândesc mai bine, este că femeia ştie cât de afectat ar fi orgoliul oricărui bărbat care ar avea această “iluminare”. Aşa că păstrează lucrurile neatinse, de dragul armoniei.)

Care e “avansul”? Şade zilnic în faţa ochilor noştri şi totuşi îl ignorăm. Când sunt mici, băieţii aleargă, ghidează maşinuţe şi elicoptere, împuşcă inamici imaginari, trag, împing, dărâmă, răstoarnă. Între timp, fetele de vârsta lor cresc păpuşi. Ele nu se joacă, ele se pregătesc.

Mai apoi, odată cu dictatura hormonilor, băieţii se bat, vor să transpire, să-şi descarce energia, fac sport, înjură, sunt duri, încep să fumeze, se adună în găşti şi râd de fete. Dar nu e râsul lor. Pentru că, în acelaşi timp, mai sârguincioase, dând impresia că ar fi plictisitoare pentru că îşi văd de treabă, fetele-mai-apoi-femei nu fac decât să descoasă realitatea peste tot pe unde-i prind vreun capăt deşirat, prin explicaţii de la adulţi sau şuşotind între ele: ce înseamnă o relaţie, cum e să te săruţi, hihi, dar să faci dragoste, şi de ce băieţii nu-s preocupaţi de aceste probleme, chiar dacă, oricum, unii dintre ei sunt drăguţi.

Avansul e deja semnificativ. Băieţii au pierdut startul şi abia după ce vor trece de 30 de ani se vor mai apropia – sau vor crede că s-au apropiat – de gradul de conştienţă al fetelor-mai-apoi-femei. Când ei au 10 ani, de fapt au 6 iar ele 12, când ei ajung la 14, sunt doar de 12 şi ele bat spre 18, iar când fac 18, ele au deja 24.

Mental şi mai ales emoţional: despre asta e vorba în avansul femeii. Priceperea, vederea, asimilarea a ceea ce contează, a ceea ce rămâne din viaţă după ce o scuturi bine pe fereastra eternităţii. Şi fata-mai-apoi-femeie are puterea de a nu profita de acest avans decât pentru un ţel comun, aşteptându-şi mereu colegul de clasă, tovarăşul de joacă, prietenul pe care îl ţine de mână, adolescentul cu care face dragoste, tânărul cu care se mută împreună, soţul căruia îi dăruieşte copii, bunicul alături de care visează nepoţi, aşteptându-l continuu să recupereze, să crească, să se coacă, să tot vină din urmă, să asculte glasul subtil al pământului, să vibreze, să vadă departe, să fie atent cu ceilalţi şi cu ea. Să înţeleagă.

De unde îi vine această putere, această ştiinţă, această răbdare? Nici ea nu ştie. Asta ar putea fi compensaţia, contragreutatea, “răzbunarea” inocentă şi nemeritată a bărbaţilor pentru “orbul avansului”.

Femeile sunt deţinătoarele timpului. Acesta e marele secret şi mica revelaţie pe care am avut-o tot gândindu-mă la vălul care ne înconjoară pe noi, fiii, fraţii, iubiţii, soţii, taţii, unchii şi bunicii lor, ai fetelor-mai-apoi-femei.

Timpul nu este nici o a patra dimensiune, cum ne spun fizicienii, nici un tipar transcendental înnăscut, cum a scris un filosof. Timpul este cea mai de preţ comoară a femeii, cu care ea se naşte şi din care ne dăruieşte şi nouă, băieţilor-mai-apoi-bărbaţi.

Îl primim de la mame, când ne nasc, şi numai ele ştiu cum pritocesc nouă luni sperând că timpul fiilor lor nu poate fi altfel decât măreţ şi consistent. După aceea vin fete cu obraji sfioşi şi adaugă ba câte un minut-două, ba, uneori, ore întregi de mărinimie. Căci timpul primit la naştere nu e niciodată suficient şi se mai şi strică, dacă nu torni zile proaspete peste el.

Iubitele ni-l transfigurează şi ni-l fac strălucitor. Ne umplu inimile şi buzunarele cu mii de secunde nemuritoare şi ne blindează cu un scut de aparentă veşnicie. Iar noi nu ne gândim nici o clipă că n-au nici ele tot timpul din lume şi am vrea, inconştienţi, ca buzunarele să nu ni se mai golească şi inimile să ne bată la fel, întotdeauna.

Dar ele au o soluţie şi pentru asta. Simt, cu mult înaintea noastră, că un copil le-ar reface rezervele împuţinate. Şi, dacă asta se întâmplă, atunci se petrece un alt miracol: universul lor se divide ca o celulă şi fiecare dintre cele două universuri nou născute are un timp al său, ca la începuturile lumii.

De aceea lumea nu are cum să moară.

Fetele-mai-apoi-femei se pregătesc, aşteaptă, descos realitatea, se fac frumoase şi iubesc pentru că ele şi numai ele cunosc valoarea timpului. Se nasc cu el şi-l percep viu până în unghii şi până la vârful fiecărui fir de păr. Aşa se explică şi că simt când merită să aştepte şi când nu are rost să-l piardă: nu e totuna cui îl dăruiesc. E rostul lor pe lume. Eternul feminin e timpul. Noi suntem doar spaţiul.

****

Mereu la începutul lui martie, mereu serile, îi rog să ne scrie. Ştiu sigur că ne vor bucura, că ne vor inspira, că vor da cu alifie. Sunt Domni Bine, mai rar ca ei!

În anul 2011 am împlinit primul deceniu de când nu mai sunt liceean. A fost şi o petrecere, cum  se face. Colegii mei şi-au prezentat, aşadar, public bilanţul: mulţi au copii, au devenit solvabili, au meserii respectabile şi bine plătite, maşini şi case, sunt fericiţi şi cred au reuşit să-şi câştige toate războaiele.

Unii, nici ei puţini, s-au dus acolo, dar au trişat, şi-au dat viaţa cu sclipici, au  fumat cu sete şi au băut cu furie, au avut erecţii violente, s-au îmbătat şi au minţit. La urmă, singuri, fluturii de-o noapte au plâns ca nişte oameni deja prihăniţi şi bătrâni.

Mai suntem însă şi noi, ceilalţi, noi, cei care nu avem nimic, deşi nu am avut totul. Evident, noi nu am petrecut. Vă rog: nu ne judecaţi înainte să vă trăiţi deznădejdea! Cândva, vom fi oricum ramoliţi sau alcoolici sau schizofrenici sau metafizici, deci resemnaţi, împăcaţi cu trecutul şi cu deşertăciunea. Cândva, vom spune „eu nu mai sunt, eu am fost” şi această cădere este inevitabilă.

Era un anotimp fără nori. M-am gândit îndelung atunci, m-am gândit îndelung la acest deceniu obsedant, la tinereţe: cândva eram patetic, fără să fiu cinic. M-am gândit la dragoste. La noi, dragostea este un substantiv comun şi feminin şi e bine. „Dragostea” este un cuvânt frumos.

Istoricii ştiu cum s-au trecut imperiile unele pe altele, le ştiu înălţările şi le ştiu prăbuşirile. Au fost asirienii, au fost babilonienii, au fost perşii, au fost grecii, au fost romanii, au fost…

M-am gândit la dragoste şi la femeile pe care le-am iubit. Au venit toate ca o promisiune de eternitate şi au plecat lăsându-mi ruine, cicatrici şi amintiri. Nu pot uita cum eram atunci, în epoca aceea sau aceea sau aceea. Nu pot uita.

Le caut uneori pe reţelele de socializare unde nu am socializat niciodată. Le privesc fotografiile – ele sunt? Bineînţeles că le mai iubesc, doar că este o iubire trecută, deci vindecată, care nu mai aşteaptă nimic. Le văd cerşind complimente, au conversaţii de natură obstetrică, sunt adorabile şi sunt absurde, sunt atât de cochete şi de admirate, suntem atât de străini. Trăiesc pe alte continente, poartă alte nume, au soţi, au fii (toate au fii).

Mă uit în ochii tăi. Tu eşti?

Şi se face altă vreme şi suntem împreună într-un parc dintr-un cartier de la marginea asta a pământului şi tu nu mă mai iubeşti şi eu urăsc lumea întreagă şi plouă şi eu nici nu observ că plouă şi mă simt ca în cel mai prost film al lui Hitchcock şi mă simt mizerabil, ca în cea mai proastă poezie romantică, şi în curând vei pleca şi eu te voi lăsa să pleci. Va trece apoi un an, vor trece doi ani, va trece totdeauna, ne-am despărţit şi încă ne despărţim şi ajungem aici, la sfârşit, şi sunt solitar şi egoist şi învins. Am avut odată o clepsidră în care ţineam orele dinainte să ne întâlnim. Am pierdut-o, am pierdut destul, să ştii.

Mă uit în ochii tăi – nu demult, sau poate că totuşi a fost într-o altă viaţă, pe când eram un mistic sau un dictator sau un negustor sau un bandit, nu mai ştiu – aş fi ucis pentru ei. Acum îi regăsesc ironici şi feroce. Când eşti prea lucid, melancolia nu mai salvează nimic, când eşti prea lucid, nimic nu mai salvează nimic.

Nu e bine să fii lucid, e bine să fii tânăr şi îndrăgostit, e bine să crezi într-o femeie şi în minciunile şi în adevărurile ei insuportabile. Nu e bine să asculţi când ţi se spune „Pleacă!”.

Tu eşti?

Nu e aşa că noi am făcut dragostea?, mă trezesc întrebând, ca ultimul pămpălău. Dar nu există răspunsuri şi se face noapte şi te văd parcă iertându-mă şi adormind, tânără şi fericită pentru tot restul timpului.

Nu ştiu când au trecut aceşti zece ani, parcă a fost toată istoria aici, cu imperiile ei înălţate şi prăbuşite, între iubire şi ruine, şi iubire şi ruine, şi iubire.

Şi mâine abia începe. 

****

Mereu la începutul lui martie, mereu serile, îi rog să ne scrie. Ştiu sigur că ne vor bucura, că ne vor inspira, că vor da cu alifie. Sunt Domni Bine, mai rar ca ei!

antologia aproape cronologică a femeilor din viața mea, povestită iubită-mii în prima noapte, la lumina difuză a unui lampadar stradal pe ducă

de Iv cel Naiv

din motive oedipiene, lesne de imaginat
voi începe cu mama, de la care-am aflat
că toate femeile din lume trebuie tratate
cinstit și cu foarte multă sensibilitate

la început am fost fermecat de femeia matură
care folosea mult demachiant și iubea cu dezinvoltură
apoi am căzut în brațele unei colege de liceu
în viața căreia primul bărbat fost-am eu

am visat cu ochii deschiși în brațele femeii savant
care iubea matematica, pe mine un pic și pe kant;
am rezistat o vreme în compania asta atât de selectă
apoi ea a plecat la 5.000 de mile, către o lume perfectă

au urmat femeia dură, intransigentă, de carieră
care lăsa urme de ruj pe țigara din scrumieră,
femeia cu cei mai proaspeți sâni din lume
care se dădeau ușor în leagăn, când făceam glume

era să uit de femeia zveltă, cu buze subțiri
și femeia pentru care romantism egal trandafiri
o să vă mire, dar ar fi și femeia
încă frumoasă, în prag de vârst-a treia
femeia-fată,
cea fără tată
sau tipa bună la suflet și atât de mămoasă
că mă iubea așteptându-mă cu prăjituri, seara, acasă
domnișoara artistă
talentată, veșnic tristă
femeia-western
pregătită etern
să sară din pijamale
direct în situații anormale,
femeia pasionată de modă
care iubea doar cu metodă
femeia visătoare, secretară
ușor de vrăjit la o țigară
și înainte de a avea pretenția că aș fi exhaustiv -
femeia care are în poșeta plic mereu un prezervativ

am fost fermecat de femeia pisică, iubito
cea pe care o strigam prin casă pis-pis
am întâlnit femeia pe care nu am întâlnit-o
dar ne-am văzut atât de des la mine-n vis

am întâlnit în viața asta femeile cele mai cele
dar tu, iubito, slavă domnului, nu ești una din ele

****

Mereu la începutul lui martie, mereu serile, îi rog să ne scrie. Ştiu sigur că ne vor bucura, că ne vor inspira, că vor da cu alifie. Sunt Domni Bine, mai rar ca ei!

Ar trebui, deci, să încep de undeva. Aşa cum, de fapt, orice trebuie să înceapă de undeva. De acolo de unde se termină trecutul, nu?

Patul. Dimineaţa. Perna aceea. Pe perna aceea au mai dormit şi altele, înaintea ta. În toate dimineţile vieţii noastre, o ţii în braţe ca şi cum ai fi venit cu ea din propria-ţi viaţă în a mea.

Cana. Cana din care îţi bei cafeaua, învelită în plapumă, rezemată de perete, privind pierdută spre raza lăptoasă ce se prelinge prin geam. O ţii cu ambele palme, desenându-i absentă, cu inelarul dreptei, cercuri neregulate pe fund. Pe fundul cănii din care cineva, înaintea ta, a mai băut cafea. Şi altcineva vin fiert. Şi altcineva ceai.

Şi tricourile mele, pe care le smulgi din dulap când te duci la duş. Tricouri lungi, tricouri largi… Pe multe le-au mai purtat şi altele înaintea ta.

Poate nu te-ai gândit la asta; poate nu vrei s-o ştii sau poate ţi-e teamă să afli că e întocmai cum presupui. Poate nici nu îţi pasă.

N-am să ţi-o spun. Nici nu contează, de fapt.

Dormi pe perna mea; bei cafeaua de dimineaţă din cana mea; îmi porţi tricourile. Locul tău e chiar aici. Aici e locul tău. Al tău e locul. Locul de aici e al tău.

Da?

Suntem, amândoi, păpuşi de pânză, recuperate dintr-un magazin second-hand, trecute prin multe mâini înainte de a ne găsi, unul pe altul, la raionul de solduri.

Doamnă, eşti unică. Lăsa-mi trecutul în pace. Nu-l mai răscoli. Timpul nu are decât o dimensiune: prezentul continuu alături de tine!

****

Mereu la începutul lui martie, mereu serile, îi rog să ne scrie. Ştiu sigur că ne vor bucura, că ne vor inspira, că vor da cu alifie. Sunt Domni Bine, mai rar ca ei!

de Cătălin Stănescu

Nu alerga, nu te’mpiedica, nu protesta, spune ceva. Ştii foarte bine că ai probleme cu inima, cu glezna, cu câinii vagabonzi, cu părinţii divorţaţi, cu mătuşile din America de Sud, cu ouăle Kinder, de mine ce să mai zic.

Mai lasă naibii paharul de vin, o să cazi în baie şi n’are cine să te prindă, recită-mi din Shakespeare, mai trage puţin din ţigara de foi, muşcă-mă de fund pe marginea drumului, nu mai alerga, nu mai fluiera, ai probleme, nu mai căuta pilule la ora doişpe din noapte când eşti deja beată şi eu fac infarct cu tine în cadă. 

Nu te vopsi, ai grijă de copii, nu primi daruri, pe loc te vor minţi. Fă-ţi analizele, trebuie să faci copii, recită-mi din Shakespeare, spune-mi prostii. But in the limit of the British decency.

****

Mereu la începutul lui martie, mereu serile, îi rog să ne scrie. Ştiu sigur că ne vor bucura, că ne vor inspira, că vor da cu alifie. Sunt Domni Bine, mai rar ca ei!

de Ovidiu Militaru

Se zice că femeia roşeşte de cinci ori în viaţă: Prima dată roşeşte când o face pentru prima dată. A doua oară roşeşte când înşeală pentru prima dată. A treia oară roşeşte când o face şi dimineaţa găseşte bani pe noptieră. A patra oară roşeşte când oferă bani pentru a o face. A cincea oară roşeşte când oferă bani şi e refuzată. Da, bancul ăsta-i o mizerie, aşa că uită-l repede şi roşeşte!

Roşeşte când se fâstâceşte invitându-te la o cafea – timiditatea e un lucru rar într-o lume a tupeului.

Roşeşte când primeşti de Mărţişor o buburuză din lemn pictat în loc de broşă cu cristale Swarovski – la naiba cu pietrele mondene din ziua de azi.

Roşeşte când îţi spune că aspiratul casei e treabă de bărbat – câţi mai şmotruiesc prin casă azi?

Roşeşte când îţi oferă mâna să cobori din autobuz – unde mai găseşti azi aşa cavaleri?

Roşeşte într-o barcă, pe valurile mării, când îţi spune “Tu eşti Adnana mea” – piratul şi-a găsit sirena.

Roşeşte în vârf de munte când îţi arată lumea zicându-ţi că ai voştri copii o vor face şi mai frumoasă – cine îşi mai ia astfel de angajamente într-o lume a crizelor fără sfârşit?

Roşeşte marţi, în sms-ul de la el scrie “Eşti frumoasă” – cum ai putea să-l contrazici?

Roşeşte miercuri, de când eşti cu el n-ai ratat nici un film Orange.

Roşeşte joi, când pleci nervoasă la maică-ta şi strigă după tine “să te întorci repede, nu pot trăi fără tine”.

Roşeşte vineri, oricât de lungă ar fi berea cu băieţii – “Nu fi ţâfnoasă, că tot la tine mă întorc”

Roşeşte sâmbătă, în piaţă la Crângaşi – ce delicat alege el piersicile.

Roşeşte duminică, în timp ce-ţi numără atent aluniţele – câtă răbdare poate să aibă omul ăsta.

Roşeşte luni, când nu te lasă să te dai jos din pat – unde te-oi grăbi aşa dimineaţa?

Roşeşte când spune DA cu un nod în gât mai mare ca unul Windsor – tu eşti aleasa lui.

Eşti femeie. Roşeşte!

****

Mereu la începutul lui martie, mereu serile, îi rog să ne scrie. Ştiu sigur că ne vor bucura, că ne vor inspira, că vor da cu alifie. Sunt Domni Bine, mai rar ca ei!

Credeam că o să copilăresc toată viaţa. Şi că sunt fericit aşa, călător de la una la alta, fără griji, fără alte răspunderi decât propria mea persoană.

A apărut subţire, cu părul miere (iar asta e o metaforă pe care doar noi doi o înţelegem pe deplin) şi, pe nesimţite, lumea a început să-şi schimbe înţelesul.

Mi-a spus, la primul ceai băut împreună, pe când încă nu eram împreună, că vrea copii. Nu vrei copii, i-am spus, îţi spun eu, că ştiu, am avut câine. Te trezeşte dis-de-dimineaţă, trebuie să-l scoţi afară, să-l speli, să-i faci de mâncare, să-l duci la doctor.

(Poate atunci mi-am dat seama că, de fapt, nu am fost niciodată chiar fără griji şi fără răspunderi. Am avut grijă de un câine, asta nu e puţin lucru.)

Femeia perfectă, aşa imperfectă cum este, nu te schimbă. Te face să te descoperi. Să afli lucruri despre tine pe care nu le ştiai, de care nu te credeai în stare, pe care le căutai fără să ştii că le cauţi.

A apărut subţire, cu părul miere, cu ochii cer, cu fundul ei bombat şi cu tricoul ei negru cu un &, &-ul care lipsea din viaţa mea. Pe nesimţite, lumea a început să-şi schimbe înţelesul, apoi eu & ea am făcut lumea mai mare. Am dat lumii un copil, am schimbat-o, carevasăzică.

Pentru că femeia perfectă, aşa imperfectă cum este, nu te schimbă. Schimbă lumea din jurul tău. Şi te ajută şi pe tine să descoperi că poţi să schimbi lumea.

****

Mereu la începutul lui martie, mereu serile, îi rog să ne scrie. Ştiu sigur că ne vor bucura, că ne vor inspira, că vor da cu alifie. Sunt Domni Bine, mai rar ca ei!

de Vlad Mixich

Plase, pungi, uneori bătrânele le mai spun şi sacoşe. Curg plasele în şir indian pe străzi, curg în asalt prin pieţe, plase, plase la doi lei bucata. Desfac carnea fină în două dungi înţepător de roşii. Jecmănesc de netezime chiar şi cea mai tânără piele atunci când sunt încărcate. Şi, de obicei, sunt mult prea încărcate. Plasele astea suprapline sunt cazmaua româncei crucificate pe sfoara tranziţiei. Iar pielea dintre plase arde, insuficient de tare ca să urle, prea tare ca să uite.

Îţi zici: “Ia uite-l şi pe ăsta cum vrea să facă literatură”. Dar cască ochii pe stradă la femei de-o vârstă cu mama. Şi-o să vezi plasele. Ca o Alpha Centauri, la fiecare fix 30 de minute o plasă din asta trece prin faţa ferestrelor noastre. Ne doare undeva că pe ea o dor mâinile. Dacă ne-ar arunca un cuvânt rugător, i-am răspunde cu bruscheţea cool de astăzi: „Ce-i, mamaie, te doare-n plasă?“. Râsul ne-ar umple falca cum ne umple şi mâncarea zilnic cărată de o altă femeie târâtă de plasele din care ne hrănim. Nu din sfârcuri de cometă, ca în poezie, ci din hăuri de plase, ca pe stradă.

 Literatură zici? Dar pe tine, frate, cine te hrăneşte?

Desigur, şi acum o sută de ani existau femei şi mame. Nu aveau voie să facă o sumedenie de lucruri. Nu aveau voie să facă o facultate, nici să meargă singure pe stradă sau să se amestece în treburile bărbăteşti. Nu se cuvenea să-şi câştige singure banii iar cele din lumea bună îndeobşte nici nu aveau voie să aibă un serviciu.

Pălăriile însă se ridicau în calea lor iar buzele cu mustăţi se aplecau. Păcat mare era să vezi domn sau băietan umblând alături de o femeie încărcată de poveri. Slujba lor era să-şi îngrijească gospodăria, care nu e lucru de şagă, indiferent de ce secol vorbeşti.

Vocaţia lor era să-şi iubească familia. Nu erau considerate inferioare bărbaţilor. Erau considerate altfel.

În mileniul trei, femeile au ajuns egale cu bărbaţii lor. Sobre doamne masculinizate, în costume severe, se întorc târziu în seară în casa lor însingurată şi independentă. Mileniul trei a inventat o nouă noţiune: femeia-burlac.

La polul opus sunt „bunele“ cu buric gol şi viitorul aşijderea. Aici, frumuseţea devine un soi de rob al portofelului. După ce robul expiră, şi dreptul la viaţă este retras. Mileniul trei a mai inventat o noţiune: femeia-decor.

Dar între cele două secole stă generaţia mamelor noastre. Prea tinere ca să apuce să fie altfel decât bărbaţii, prea bătrâne ca să apuce să fie egale. Aflate între cele două maluri ale statutului feminin, fetele născute la mijlocul secolului trecut s-au văzut silite să fie în acelaşi timp şi neveste bune, şi oameni ai muncii. Dimineaţa în fabrica statului, seara în bucătăria familiei.

Destinul a cerut unei întregi generaţii măsura unui om dublu. Au trăit vremuri fără aplecări de buze şi fără confortul semipreparatelor. E generaţia femeilor-plase şi nu exagerez când spun că multe dintre ele au atins (fără să ştie) aproape starea unei sfinte. Nu o sfântă cu miros de roze şi stigmate. O sfântă cu duh de sudoare şi-n palme cu julituri lăsate de plase.

E săptămâna cu 1 şi 8 martie! Noi bărbaţii trebuie să fim galanţi cu iubitele. Darnici cu femeile. Există, însă, vreun dar suficient de mare pentru femeile-plase?

****

Mereu la începutul lui martie, mereu serile, îi rog să ne scrie. Ştiu sigur că ne vor bucura, că ne vor inspira, că vor da cu alifie. Sunt Domni Bine, mai rar ca ei!

Eu aşa mi-am propus anul ăsta, mereu comparându-mă pe mine dintr-o vineri cu mine din vinerea următoare: să fiu mai înţeleaptă, mai veselă, mai grijulie cu cine merită, mai plină de idei bune, mai ordonată, mai dormită şi mai la timp, mai verde şi mai lady, schimbătoare de becuri arse pe scară fără nervi că nu se bagă nimeni altcineva la treaba asta cinci zile la rând, mai uimitoare de la o săptămână la alta.

Şi cum îmi iese, cum îmi cumpăr tot felul. Să vă şi recomand una-alta, spor la shopping!

Colierele Atelier Bijou, s-aveţi de ce să vă ţineţi, în caz că-i cutremur emoţional şi nu-s buzunare prin preajmă

Tricoul Venera Arapu, neapărat să-l purtaţi voi pe el, nu el pe voi

Fustele şi rochiile diafane TinaR plus rochia cu unicorn Irina Irimia, s-arătaţi şi incredibil de cuminte

Borsetele şi genţile de laptop Delikates, ca să luaţi metroul mai des decât taxiul, de mândre, de cool

Bijuteriile Cochet Maison, să se mire toţi de cât de elegant puteţi purta nişte cizme de cauciuc pe fleaşca asta

Rochia Lana cu oameni în poală şi geanta Giuka din ponei, pentru că veţi atrage fantezia cui trebuie

]]> http://www.ladylook.ro/cadouri-pentru-supereroine-caci-nu-exista-supereroi.html/feed/ 0 http://www.ladylook.ro/cred-rau-in-loialitate-si-n-cizmele-de-cauciuc.html?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=cred-rau-in-loialitate-si-n-cizmele-de-cauciuc http://www.ladylook.ro/cred-rau-in-loialitate-si-n-cizmele-de-cauciuc.html#comments Wed, 22 Feb 2012 19:58:20 +0000 Paula http://www.ladylook.ro/?p=4156 Uite un interviu “ce drăguuuuuuţ!” pe care l-am dat, de curând, unui site… bine intenţionat. Poate ne ştim de azi, de ieri şi ajută să ne cunoaştem mai bine. Aş primi întrebări mai grele, dacă poftiţi, tot m-am luat să răspund şi la d-astea de modă şi viaţă, pe lângă alea de modă şi afaceri care-s parte din jobul de “iluminator de brend”.

Culmea, continui să cred că există întrebări bune, magice, care dezlănţuie treburi mamă-mamă!, lumi nebănuite. Chit că, lunar, din presa mare, şi de la jurnalişti, şi de la oamenii de vânzări, primesc întrebări vai-mama-lor, nedocumentate, ce-o-fi-aia-curiozitate-cum-se-scrie? Mai cred rău în loialitate şi-n cizmele de cauciuc, anul ăsta, dacă tot am ajuns să glumim pe subiect

Poate nu ne ştim de azi, de ieri, ci de o-ho. În cazul ăsta, lăsaţi-mi numărul vostru de telefon într-un mesaj, pe Facebook, toate contactele mele din ultimii zece ani au rămas pe bancheta din spate a unui taximetrist cu ceafă groasă care a gonit pe Eminescu-n jos şi dus a fost.

De când eşti atrasă de modă?

Sunt fată de blănari. Am crescut văzând Bucegii pe geam, într-un atelier cu o minunată sobă de teracotă şi o mamă care muncea la cojoace „de Neckermann” şi haine luxoase de blană, fredonând Patricia Kaas, Eros Ramazzotti, Gianna Nannini şi zâmbind încontinuu.

Adunată într-un colţ cu nişte caiete în care „cârcăleam” poveşti la sfârşitul cărora îmi exersam semnătura pe cel puţin patru rânduri şi nu-mi ieşea nicicum (haioasă treabă, am ajuns jurnalist şi am semnat şi am tot semnat…), îi urmăream tiparele, răscroielile, cusăturile, finisajele, bucuria! Făcea moda străzii, din octombrie în martie, în Braşov, în anii ’90, cu ce-i ieşea din mâini.

Ce reprezintă moda pentru tine: o pasiune sau un job?

Acum, e o felie de viaţă în care mă străduiesc să livrez tot mai multă fericire. Din partea celui mai mare şi mai vechi retailer local de modă, TinaR, căruia i-am pus o singură mare miză, în 2011, când am acceptat să-i gestionez relansarea: să ajungă să-şi asorteze hainele cu zâmbetele cât mai multor românce între 20 şi 50 de ani. Şi repede. Pentru că-i de cucerit multe alte pieţe!

Dintotdeauna, refugiu, terapie… Chit că mă ascund în atelierul mamei şi cos botoşi din blană pentru bebeluşi sau pe marile bulevarde de shopping din lume şi mor după vitrinele cu scenografie inedită  ale retailerilor de modă high-end, chit că mă pierd în reclamele Tiffany&Co despre viaţa perfectă în doi sau în colecţiile lui Haider Ackermann din ultimii ani, chit că stau la un reality-check cu Lucian Broscăţean, cel mai muncitor şi strălucitor din noua gardă de designeri români.

Ce colaborări în domeniul modei ai avut şi ai?

Sunt un fel de arhitect de brand în grupul TinaR, de şase luni, cum vă povesteam; încerc să mă îngrijesc cât mai inspirat de strategie şi de tot felul de mişcări pentru împlinirea ei, online şi offline, cu o gaşcă de oameni faini alături. Voi fi… de vină, să zicem, pentru deschiderea unui concept store în Capitală, spre final de 2012, investiţia unui grup internaţional de modă. Încerc să fac şi niţel coaching pe nişte proiecte curajoase care au scos capul de curând şi vor bucura multă lume bună.

Am scris poveştile unor oameni al naibii de speciali, pornind de la modă, în Tabu şi Esquire; hipsteri şi bărbaţi români repere de stil în bresla lor, în zilele noastre, de exemplu. Am construit şi avut grijă o vreme de  prima echipa de jurnalişti online din România ce umblau zilnic prin magazine cu rostul de a transmite cele mai relevante noutăţi de shopping, noutăţi care să te ajute să-ţi cheltuieşti cât mai isteţ banii, după nevoi şi nevoi; redacţia ShoppingNews.ro.

Am cumpărat haine, contând pe tot felul de bugete, pentru fel şi fel de domni care şi-au dorit să înveţe s-o facă singuri şi cât mai bine, fără mine, consultantul de garderobă. Am fost un fel de antrenor pentru câţiva designeri tineri din ţară şi un fel de  lobbist cu rost de creştere a calităţii comerţului local, sub tutela FashionandBeauty.ro, unde am scris-scris-scris alături de Ovidiu Buta. Am muncit în echipa Inspired, concursul de idei care le „face vânt” studenţilor în meserii, confruntându-i cu marii actori din design, fotografie, arhitectura… Am muncit în echipele Dialog Textil şi Vitrina, singurele publicaţii de business din ţară care ajungeau la producătorii români de confecţii cu informaţie specializată, cu oportunităţi, cu idei de suport pentru afaceri.

Ce înseamnă să fii la modă?

Nu încurajez pe nimeni să se chinuie să se îmbrace ca Xuleasca sau ca pe podium. Dar hai să explic scurt ce-i cu acest „la modă”: fără să vrem ajungem trendy, dacă vom cumpăra din magazinele marilor retaileri mass-market unde tendinţele sunt, sezon de sezon, declinate în tot soiul de piese la modă, la preţuri mici. Simplu, ce atâta chin?

Sunt româncele la modă, ce le recomanzi?

Curaj să experimenteze, să se caute. Să asorteze modă high-end cu modă low-end, portocaliu cu roz, aur cu argint, şosete cu sandale… Nu cred, zău, că treaba asta-i mai ceva decât să ţii o casă, un job, un bărbat. Deci curaj! Şi un zâmbet, neapărat, la fiecare ieşire din casă.

Se poartă în România ce se poartă şi în afara ţării sau avem tendinţe specifice?

Se poartă ce ne permitem; acces avem la aproape tot, de câţiva ani. Hainele ne reflectă teribil depresia naţională, dar şi lipsa de lideri care să ne inspire eleganţă… chiar scriam anul trecut pe vremea asta  despre aşteptările mele de la  Prima Doamnă!

Am răspuns gândindu-mă la ce văd în spaţiile publice, nu în „secta” sau breasla mea, unde oamenii trăiesc nebuneşte, cu multă poftă de inedit şi asta se vede în alegerile pe care le fac – mâncare, haine, locuinţă, vacanţe.

Ce îţi place şi ce nu îţi place la moda străzii din România?

Îmi pare rău că sunt singura care are palton de iarnă verde-smarald încins cu o curea galben-neon, în forfota de la zece dimineaţa, sprintenind spre muncă. Îmi pare bine că îmi zâmbesc mulţi, pe drum, e semn că-i inspiră, că-i pune pe gânduri, că-i va determina să aleagă roşu în loc de gri, iarna viitoare, poate?

Blogul tău, A Lady Look, e adăpostul exerciţiilor tale de înţelegere, în paşi mici, dar siguri, pentru cele mai bune decizii de cumpărare. Ce ne sfătuieşti să cumpărăm în sezonul primăvară-vară 2012?

Haine din colecţia de primăvară TinaR: parc-ar fi o cutie cu bomboane fondante, aşa ni s-a spus şi aşa ne-am şi dorit să iasă! Aur: inele care poartă grădini, oraşe, virtuţi pe ele. Bilete spre Maribor: e capitală culturală europeană, anul ăsta, şi merită să faceţi acolo un concediu cu părinţii!

Ce înseamnă să fii un consumator de modă educat?

Să fii curios, să investighezi, să ai mereu de unde să alegi, indiferent ce cauţi, să ştii bine cine merită cu adevărat banii tăi pe un sacou impecabil, pe un ceas fin, pe o pereche de balerini, pe un tricou sută la sută bumbac, de tăvăleală mult şi bine, pe o geacă de piele, pe un trenci şi să-i fii loial. Să fii conştient că dacă tu şi prietenii tăi şi prietenii prietenilor tăi nu mai cumpăraţi, de dezamăgiţi, se va zdruncina un business. Să-ţi fie foarte clar, aşadar, ce putere ai.

Ce sfaturi ai pentru cititoarele StyleAndTheCity.ro?

Risc puţin cu trei îndemnuri nonfashionistice: ţineţi televizorul mai mult închis şi citiţi săptămânal http://ivcelnaiv.ro + http://www.eroiiromanieichic.ro, o să vă bucure şi inspire; măcar într-o seară, daţi banii ca să o ascultaţi pe doamna Filitti istorisind fermecător, în loc să mergeţi în Gaia;  faceţi-vă timp pentru oamenii care ţin enorm la voi, aveţi mare grijă de ei, Sex and The City e, înaintea unei lecţii de stil, o lecţie despre prietenie!

Şi-l biciuieşte o dată şi-l biciuieşte de două ori şi-l biciuieşte de cinci ori şi stăpâna sare şi-i acoperă spinarea cu trupul ei. Şi stăpânul dă cu biciul a şasea oară şi bluza ei albă din pânză topită se umple un-doi de sânge şi el pleacă plin de nervi. “Nebună femeia, ce-a făcut să-l salveze, frate!”, mi-au zis mulţi alături de care am văzut filmul construit după o poveste reală.

Jurnalele femeii din vremea în care a fost soţie de aşa-ceva au fost citite în Parlament şi au dat rău peste cap prejudecăţile în SUA sclaviei, a meritat fiecare nebunie, fiecare risc pentru negri, ani în şir până atunci! Ea a văzut şi simţit mult dincolo de momentul biciuirii şi pentru asta o ador. Îi ador pe toţi nebunii vizionari, cred că încă pot ajunge să mişte incredibil.

Îi ador şi pe naivii vizionari, deseori pun pe gânduri inedit şi iscă lucruri memorabile. De urmărit pe timişorenii de la asociaţia Look Inside, care lasă pungi cu detergent, umbrele, cărţi, cutii cu bomboane, tricouri, jeanşi, mărunţiş pe unde apucă prin oraş.

Aşa, “cu drag, pentru cine are nevoie”, cum scrie pe biletul ataşat lucrurilor. Şi cu dorinţa ca ăi de le primesc să facă la fel: un act de generozitate anonimă, o surpriză! Într-o vreme în care toate pieţele centrale ale României urlă că vor şi au nevoie şi vor şi se deprimă teribil că nu primesc nimic de la Stat… şi nici nu vor primi.

Sunteţi sau nu de acord, eu cred că schimbarea poate începe abia atunci când nu mai aşteptăm absolut nimic de la stat-guvern-neant. Când riscăm să fim mai nebuni (curajoşi) şi mai naivi (generoşi) ca niciodată, cât mai mulţi, în felia care ne doare.

Aşa o să facem treabă, aşa o să-l câştigăm pe mai binele care visăm să apară.

Stătea în uşă şi zâmbea la cum îmi făceam eu repede, sigur! bagajul pe pat, ca să plecăm în weekend cât mai repede. Aranjam la el în sânii goi, îmbrăcată-n blugi, cu fermoarul tras trei sferturi. S-a trezit spunându-mi că-i un profil bun de reclamă. N-am mai putut să port blugi vreme de doi ani după ce ne-am despărţit, m-am chinuit cu toate neamurile de pantaloni, mai mult şi mai puţin băţoşi.

M-a mângâiat cu arătătorul drept, pe dosul mâinii stângi, din palmă până la cot şi înapoi, atât, de la unu la şase dimineaţa, când ne-a bombănit maşina de gunoi toată liniştea. Nu ştiu ce mă apucase de-mi luasem tricoul foarte subţire şi gri, în loc de bluza pufoasă de pijama, pe frigul ăla din apartament; habar n-aveam că o să apară, că o să rămână… Nu l-am mai putut purta de atunci, un bazic de folos aproape zilnic.

Putea fi bluza de mătase perfectă pentru orice întâlnire glorioasă de business. Dar de când m-am trezit ruşinată, aşezată cuminte la el în sufragerie, povestind din redacţie, cu un nasture lipsă, pentru ca, o oră mai târziu, să nu mai conteze niciun nasture, nu pot s-o mai port, merită încărcătura aia şi doar aia, aşa că stă şi stă pe umeraş.

Şi-o să vreau să plec la mare des, şi-o să vreau să arunc peste costumul de baie tunica aia portocalie, transparentă, pe care n-o spăl niciodată, rămâne îmbâcsită cu nisipapăsoare, şi n-o să pot, am purtat-o şi în seara cu furtună mare în Bucureşti şi cu noi doi obligaţi să rămânem împreună, cu becul care a pocnit, oops! ce-i de făcut? şi tot ce aţi face şi voi după.

Peste jumătate dintre piesele din garderoba ultimilor trei ani sunt legate de momente de-astea ale naibii, nicio şansă să mai scot hainele în lume. De aici, bătăi mari de cap la asorteuri, bani mulţi pe lucruri noi, cât mai noi… nervi şi râsete: am fost îndrăgostită în serie până mai ieri şi mi-au distrus bărbaţii ăştia, patru, paisprezece, patruzeci de ei, garderoba.

Fiecare mi-a furat câte ceva. Poate şi vouă.

“Ce simţi când îţi vezi numele pe toate magazinele astea?”, l-au întrebat. “Sunt toate geamurile curate, sunt toate hainele bine lucrate?”, le-a răspuns, foarte-foarte tânăr fiind, şi mi-a câştigat simpatia pe veci. Mă inspiră pentru cât e de managerul unui imperiu, dar un manager plin de o mândrie frumoasă, sănătoasă care face furori, vezi răspunsul ăsta al naibii de bun, vezi campaniile mărcii sale de modă militând pentru pace şi toleranţă mereu inedit, mereu pertinent. Mă uit la Alessandro Benetton şi-mi ajunge!

N-am murit niciodată după o interpretare bărbătească într-un film. Mor acum! Dacă mi-l arăţi cu zulufi, în Shakespeare in Love, zic “Oribil!” Dacă mi-l arăţi, însă, ras, cu spatele acoperit de o capă de piele, arzând cu privirea în rol de Merlin la curtea regelui Arthur…

Mi l-am pus pe desktop, mărturisesc. Mă inspiră cât e de calm, de stăpân, de “te las să-ţi faci mendrele, dar o să-ţi doreşti să-ţi fi luat pumnii de la mine, înainte, nu înmiit de la viaţă, după”, de sigur, de loial, de ţinător de echilibru din umbră. Mă uit la Joseph Fiennes şi-mi ajunge.

PE VOI CE BĂRBAŢI VĂ INSPIRĂ ANUL ĂSTA, PRIN CE?

]]> http://www.ladylook.ro/doi-sa-mi-ajunga.html/feed/ 0