My Weblog: istanbul elektrikci kutahya web tasarim umraniye elektrikci uskudarda elektrikci umraniyede elektrikci kentsel donusum Acil elektrikci kadikoy elektrikci kagithane elektrikci beylikduzu elektrikci seyrantepe elektrikci alibeykoy elektrikci uskudar elektrikci umraniye elektrikci istanbul su tesisat tamiri sisli kombi tamiri sisli cilingirci cekmekoy elektrikci uskudar kornis montaj umraniye kornis montaj atasehir elektrikci beykoz elektrikci


rss search

Mila pe patru etaje

line

Am preţuit timpul cum trebuie doar după ce-am ieşit din negocieri de trei ore cu nişte neni de la un mall, pe la ora prânzului, acum doi ani, prin toamnă; negocieri ratate suprarealist. Seara de dinainte petrecusem tot trei ore, pe treptele farmaciei Catena din Piaţa Amzei, cu un copil al străzii, îl învăţasem să-şi scrie numele; adormisem cu o bucurie la fel de suprarealistă ca ratarea pomenită ce mi-o anulase un-doi.

De atunci refuz pur şi simplu să mă văd cu oameni care mă seacă de puteri stupid şi degeaba, îi ţin aproape doar pe cei care îmi dau puteri miraculoase, care construiesc alături de mine, care mă îmbogăţesc. Merităm ca timpul nostru să nu fie pentru oricine, şi profesional, şi personal. Nici mila! Şi trebuia să trec atent printr-un spital ca să-mi dau seama şi de asta.

La subsol, la ora 7, în câţiva metri pătraţi se îmbulzesc aproape şaptezeci de oameni la camerele de gardă urologie, dreapta, şi cardiologie, stânga. Se îmbulzesc s-aştepte şi s-aştepte, de fapt; nu iese nimeni dintre oficiali să anunţe ce medic e, ce medic nu, dacă apare toată ziua vreunul… Şi foarte puţini sunt însoţiţi, ca s-alerge cineva pentru ei să se intereseze, după n uşi. La parter, unde-i intrarea în spital, un gardian nu te lasă în mai nicio direcţie, oricum nu să urci, şi nu ştie mai nimic.

Medicii sunt la vizite şi operaţii la 1 şi 2, cel mai des, unde dacă reuşeşti s-ajungi, eşti urlată de asistente cu “Ce căutaţi, duduie, cine v-a dat voie?” şi râsă de studentele la medicină care-o ard pe etaje, etalându-şi genţile de firmă pe lângă halat.

Eu am fost o fericită (din cinci pe lună, bănuiesc) care a plecat cu problemele puse la punct din spitalul ăsta în câteva ore, fără să dea un ban; am alergat pe patru etaje, am deschis uşi cu mult curaj, am întrebat cu încrâncenare, am sunat pe mobil după medici plecaţi la cafele deci ziceţi că veniţi… în cât timp, mai precis? sunt jurnalist, de asta am numărul, am minţit, de fapt îl aveam dintr-o recomandare de la un medic pe care chiar îl respect, recomandare pe care nu am pomenit-o special.

Şi mi-a fost teribil de milă de toţi bolnavii care au rămas s-aştepte şi s-aştepte, cum ziceam. Am reuşit doar să ajut un tânăr să-şi reprogrameze operaţia la rinichi, ca să aibă timp să facă rost de acte să n-o plătească, şi o puştoaică să se liniştească, citindu-i din Jules Verne, a 23-a carte cumpărată dintre cele 4o de colecţie, bunica făcuse o criză de inimă cu ea de mână.

Ei m-au făcut să mă gândesc câtă nevoie e de un manager de comunicare cu ochii în patru, zâmbetul larg nonstop şi câteva cămări de răbdare care să facă minuni într-un loc în care medicii nu că-şi ignoră pacienţii, ci fug de ei cu neruşinare, se ascund! Ei m-au făcut să realizez că obişnuiesc să “administrez” milă unor oameni care n-o merită deloc, sănătoşi tun, independenţi: oameni care greşesc şi eu trebuie să-i iert căci deh, am obişnuit cu bunăvoinţa, oameni care nu fac nimic ca să aibă un trai mai bun şi eu trebuie să-i ajut căci deh, am obişnuit cu generozitatea şi altele, din câmpul ăsta lexical al milei.

Şi n-o s-o mai risipesc.


Facebook comments:


Leave a Reply